Celălalt chip al feminităţii
În finalul capodoperei sale, Faust, Goethe, proclamă supremaţia unui arhetip: "Eternul feminin ne înalţă în tării". Aşadar, feminitatea angelică generează ascensiunea spirituală a bărbatului, cum o dovedesc figuri literare ilustre din literatura medievală şi renascentistă: Beatrice îl călăuzeşte pe Dante în Paradis, Laura luminează sonetele lui Petrarca. Secolele XIX şi XX accentuează partea nocturnă, întunecată a naturii feminine: romanul naşte alte arhetipuri şi constelează alte complexe, ca Doamna Bovary sau Lolita.
De-a dreptul diabolice sunt însă personajele din două cărţi de mici dimensiuni, aproape egale ca număr de pagini, aparţinând unor spaţii culturale şi timpuri diferite: micul roman Domnişoara Christina de Mircea Eliade, apărut în 1936 (reeditare, Humanitas, 2004) şi Măştile de Enchi Fumiko (Humanitas fiction, 2007, colecţia "Raftul Denisei", traducere de Angela Hondru), oferit cititorilor români după jumătate de secol de la publicarea sa în 1958.
Domnişoara Christina este construită la nivelul de suprafaţă ca o poveste cu strigoi care vampirizează făpturile vii, faptele se petrec pe o moşie din câmpie, aproape de Dunăre, iar epica se rafinează prin referiri şi citate din poeme eminesciene, Luceafărul şi Strigoii, din nuvela Sărmanul Dionis. Timpul este cel modern, indicat precis, 1935, acţiunea are o durată magică, de trei zile şi trei nopţi, spaţiul este închis, terorizant. Conacul devine un cronotop al practicilor magice şi al riturilor străvechi.
Cei doi oaspeţi, pictorul Egor şi profesorul Nazarie, simt atmosfera tot mai apăsătoare. Ca intruşi sosiţi din ordinea comună a existenţei, ei trăiesc revelaţia altui tărâm, din care vine domnişoara Christina. Intermediare între lumea de aici şi lumea de dincolo sunt femeile din familia boierească, subjugate în chip diferit de s
