Studenţia la Litere implică vecinătatea cu studenţii de la Arhitectură. Din amfiteatrele de la facultatea noastră se văd bine, seara, când luminile sunt aprinse, atelierele şi planşetele din clădirea nouă a Institutului "Ion Mincu", iar acoperişurile noastre bombate, îmbrăcate în tablă, se uită cu coada ochiului spre frumosul acoperiş cu ţigle al clădirii vechi, făcute de Grigore Cerchez în stil românesc, care mie mi se pare una dintre cele mai frumoase din Bucureşti. Când eram studentă, balurile bobocilor, concertele de la Club A şi micul bar-restaurant din subsolul clădirii învecinate făceau ca "arhitecţii" să capete pentru noi, literatele, o aură de boemi şi de dandy. Colegele lor erau îmbrăcate fantezist, îşi făceau singure fuste şi accesorii. Cunoşteam câţiva studenţi "de vizavi" şi tot ce făceau ei mi se părea mai interesant decât tot ce făceam noi. De pildă, într-o zi, pe când vorbeam despre examenele de admitere, într-un grup în care erau şi matematicieni, şi literaţi, şi chimişti, şi economişti (în devenire, toţi), unul dintre arhitecţi ne-a arătat, văzută de sus, gura unui ibric şi ne-a întrebat ce hibă are. Pentru greşeala cu pricina un candidat fusese trântit la admitere, la examenul eliminatoriu. Ne-am uitat ce ne-am uitat şi cineva cu spirit de observaţie a spus: "N-ai cum să torni din ibric, mânerul e în prelungirea ciocului!". Aşa era, în loc să fie desenat în unghi, mânerul era la 180 de grade faţă de locul prin care torni ceaiul. M-am bucurat, în gând, că n-am dat admitere la Arhitectură, pentru că, după toate probabilităţile, eu aşa un ibric aş fi desenat. Şi, mai mult ca sigur, aş fi corespuns cu definiţia arhitecţilor dată de Flaubert în Dicţionarul ideilor primite de-a gata: "Toţi, nişte imbecili. Uită totdeauna să facă scară la casă". Fireşte, la casă cu etaj.
Mi-am amintit de casa cu etaj fără scară şi de ibricul din care n-ai cum