Cum a trecut anul, mi s-a facut brusc dor de un prieten pierdut, a carui figura luminoasa imi revine in minte mereu in momentele de bilant: Emil Iordache. Celor care nu l-au cunoscut, le stau la dispozitie volumele traduse sau scrise de eminentul slavist, care ocupa cu usurinta rafturi voluminoase si de prim rang in orice biblioteca.

Pentru ca a pune la indemana cititorului autori precum Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puskin, Pasternak, Nabokov, Merejkovski, Sestov, Platonov, Harms, Block, Erofeev, Makanin, pentru a spicui numele cele mai importante dintr-o vasta panoplie, reprezinta un rarisim act cultural. Dar nu despre carturarul care a fost Emil Iordache intentionez sa scriu aici, caci, mi-am dat seama cu asupra de masura in acesti doi ani care s-au scurs de la trecerea sa catre cele sfinte, absenta lui nu poate fi umpluta cu totul, pentru apropiati, de puhoiul de carti ce se leaga de numele sau. Cu riscul de a-mi aroga abuziv un rol cu care nimeni nu m-a indrituit, am sa incerc sa fac public ce a insemnat pentru noi, mai tinerii prieteni, colegi, ucenici (si ma gandesc la Dragos Cojocaru, Leonte Ivanov, Antonio Patras si, ultimul pe lista, subsemnatul), faptul ca am avut norocul ca profesorul sa ne fi adunat, pentru un rastimp mai lung ori mai scurt, in preajma sa.

Este important ca, atunci cand incepi sa crezi, plin de caraghios aplomb, ca vocatia ta este scris-cititul (sau invers, mai degraba), sa se gaseasca cineva priceput care sa-ti taie corect buricul. Pentru unii dintre actualii (inca) tineri universitari ieseni, acel rol l-a avut Emil Iordache. Mai intai, ne-a pus la treaba, ne-a dat ghes, ne-a laudat in surdina, cu multa, multa precautie, ne-a dat peste nas atunci cand trebuia, ne-a oferit, lucru foarte important, pilda personala, caci poseda o putere de munca iesita din comun. De la el am invatat ca munca sustinuta te scuteste de efortu