"laudă a lucrurilor" şi a mi­cilor vieţuitoare în­trupează strădania pacifică a lui Petre Stoica, pactizarea d-sale, fie şi re­sig­nată, nelipsită de nuanţe elegiace, cu lumea ce ni s-a dat. Aşa cum Leon Bloy so­cotea că aşa-zisele lo­curi comune con­ţin mari tensiuni, mistere nebănuite, obiectele din preaj­mă, ne­băgate în sea­mă, aparent tocite de uzanţele noastre, poartă-n în ele se­crete energii, ne­bă­nuite tîlcuri. "Demodarea" lor nu e decît un truc menit a le testa perenitatea, natura enigmatică. Damigeana devine "obiectul răsfăţat din casa noastră / umblăm cu ea de parcă am ţine în braţe un copil abia născut", "înfăşurat în scutece de nuiele subţiri", liliacului nu i s-ar putea reproşa faptul că "atîrnă ca o zdreanţă" iar patefonului nu i s-ar putea suprima brusc "patima blazării moderne". Extincţia obiectelor, victimă a unor carii "impulsionate de setea cunoaşterii", e serafică: "cînd ele mor din pricina modei mîna dumneavoastră / le depune în cripta din podul casei şi vine / îngerul un porumbel care veghează deasupra". În cazul lor poate interveni o resurecţie adecvată: "spre deosebire de oameni obiectele uneori reînvie / cînd bunica îndrăgeşte cuvîntul majolică să zicem"(Dialectică ). Absurdul apare abordat cu un aer de badinerie ce-l introduce în circuitul experienţelor acceptabile : "Aerul e dulce răsucesc uşor între degete ismă şi spun / e bine că pe aici va trece curînd şi factorul poştal / vom descifra împreună adresele peştilor şi toată / semnificaţia liniştei" (Timp străvechi şi aer dulce ). Sau amuzant: "este adevărat că cine nu vorbeşte intră în conflict cu greierii" (Este adevărat...). Sau plastic-sentenţios: "o pasăre cu patru aripi şi creastă de frunze/ cloceşte cărbuni în melonul lui Magritte" (Naşterea poemului). Fascinat de realul curent, îndeobşte depreciat,autorul Melancoliilor inocente îl echivalează cu un traseu spre un enigmatic simbol