Îmi place spectacolul „Romeo şi Julieta“ pe care l-a lăsat în urmă, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, regizorul grec Paraskevopoulos. Piesă de tinereţe a lui Shakespeare (ca şi preferata Corinei, „Visul unei nopţi de vară“), scrisă pe când Mihai Viteazul tocmai urcase pe tronul Ţării Româneşti şi se pregătea de Călugăreni, povestea celor doi tineri din Verona (vă mai amintiţi echipa danezului Elkjaer Larsen făcând furori în Serie A?) a fost de nenumărate ori transpusă pe scenele lumii sau pe marile ecrane. Nu am uitat muzica lui Prokofiev, nici scena finală, avându-i ca protagonişti, în ’65, pe Margot Fonteyn şi Rudolf Nureyev în baletul lui MacMillan şi nici filmul lui Zeffirelli, din ’68, dar am asistat de multe ori şi cu bucurie la montarea craioveană.

Buna dinamică şi expresivitatea, ieşirile discrete din text - în slujba umorului, trecerea cinematografică dintr-o scenă în alta, preotul purtând blugi, sorbind dintr-o doză de coca-cola, gaşca de prieteni puşi pe şotii, o Julietă mestecând gumă şi un Romeo şoptind, parcă, ironic: „Ce credeţi că sunt? Vreun romantic?“ îi fac pe mulţi dintre adolescenţii prezenţi în sală să nu se simtă doar spectatori. Ei chicotesc şi comentează aproape tot timpul, dar cum ar putea să tacă, atunci când Julieta e cu sânii goi, Romeo a rămas doar în chiloţi, iar lumina se stinge? Nostalgia febrilităţii zvârlirii hainelor dă târcoale şi celor mai vârstnici, iar ritmurile muzicale - de la sud-americane, la un Nothing Else Matters de final al celor de la Metallica - potenţează emoţiile.

De multe ori, bunul-simţ învinge presiunea grupului, numai unii dintre puşti răspund la mobil, iar faptul că fluieră la sfârşit, ca la fotbal, poate fi şi semn că le-a plăcut ce au văzut. Îmi amintesc cuminţenia unor copii ce priviseră cu aviditate spectacolul, iar la ieşire rămăseseră cu ochii aţintiţi pe luminile oraşului, în aju