Laureatul din acest an al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" sparge cadrul generaţiei sale, forţând intrarea într-o altă vârstă poetică. Mircea Dinescu a fost încă de la început un poet aparte, care nu semăna nici cu congenerii, nici cu înaintaşii săi imediaţi. Poetului nu-i lipseşte conştiinţa singularităţii sale şi cred că astfel trebuie să interpretăm titlul debutului - Invocaţie nimănui, un volum ce nu pare traversat de influenţe şi nici, cu atât mai puţin, de anxietatea lor. S-a vorbit pe larg despre prospeţimea acestei poezii; în ce mă priveşte, înclin să insist asupra francheţii ei extraordinare. O francheţe care nu dispreţuieşte şi nu ocoleşte însă metafora, cum vor face - programatic uneori - cei care vor veni după. Pariul paradoxal al lui Dinescu şi, în orice caz, nota lui originală, constă, după mine, în această simultaneitate - ce tinde să devină convergenţă - între tonul direct şi regimul metaforic, între metaforă şi francheţe. Pariu imposibil, căci cum să obţii transparenţa unui sens printr-o metaforă care - prin însăşi esenţa ei - îl ascunde sau îl amână. Pariu transformat într-un conflict interior ce conduce la o mare concentrare şi se rezolvă printr-o rar întâlnită agresivitate. Agresivitate gestuală şi imagistică, depăşind cu mult parada juvenilă şi propunându-ni-se ca o formulă constitutivă. Poemele produc stări tensionate, liminale, explozive, "unde nici vad şi nici scăpare nu-i", în care "tabloul vomită peisajul", în care "ora se surpă" şi timpul "se crapă". Duminica e "spartă", soarta însăşi e "spartă", poezia se sparge şi ea.

Sângele e o prezenţă obsesivă în toată poezia dinesciană. Gesturile invocate sunt bruşte, smucite, tăioase. Ziua "biciuieşte" sau e biciuită, "cuţitul e înfipt în rărunchi", "un fierăstrău de maci despică vara", somnul însuşi "vânează" ori "muşcă". şChiar şi acea parte romanţioasă a poeziei sale alt