S-a stins de curand Barbu Brezianu. Ultima oara l-am vazut la Premiile Prometheus. Fusese nominalizat la premiul cel mare si, ca un adevarat om de stirpe aleasa, nu ramasese acasa, asteptand rezultatul, ci, imbracat nobiliar, venise acolo, la Club. Emana un farmec aparte, acel farmec al oamenilor care au trait mult, care parca vin din alte vremuri, dar care trec peste toate cu jovialitate, bunatate si umor. Se intampla, daca nu ma insel, pe undeva prin luna noiembrie. Nu a luat premiul. A ramas cu nominalizarea. Peste catva timp, la 99 de ani, murea.
Sincer, si atunci mi-a parut rau pentru faptul ca nu a primit premiul. Juriul, prin vocea presedintelui Andrei Plesu, si-a justificat admirabil de obiectiv alegerea.
Componenta si modalitatea de jurizare nu pot fi banuite de subiectivisme grosiere - asa cum se intampla pe la alte premieri. Si totusi, privindu-i - juriul statea la un fel de prezidiu, dominand sala -, pe fiecare in parte si pe toti la un loc, atata cat poate ochiul sa cuprinda, ceva ma nemultumea.
Nu am priceput pana la disparitia distinsului Barbu Brezianu ce anume. Acum, constientizez ca ma ricana aerul de multumire afisat de membrii juriului.
E greu sa decizi intre atatea personalitati si e si mai greu sa compari domenii artistice diferite. Iar cand stii ca nimic nu apasa asupra constiintei tale, este firesc sa afisezi un dram de satisfactie. Dar... dar sunt momente in care parca esti obligat sa judeci cu inima. Or, asta era un astfel de moment! Cel mai emotionant si mai adevarat a exprimat un astfel de moment doamna Antoaneta Ralian cand a primit Premiul pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor. Spunea cam asa: ma bucur pentru acest premiu, iar celor nominalizati, pentru care am toata pretuirea si care cred ca ar fi meritat la fel ca mine sa fie premiati, le zic ca ei mai au timp sa-l primeasca, eu, poate, nu. Doamna R
