Incepând cu nr. 42 din 26 octombrie 2007, România literară şi-a deschis paginile unei treceri în revistă şi evaluări a stadiului în care ne aflăm privindu-l pe Nicolae Grigorescu la scurgerea a 100 de ani de la moartea sa. Era de aşteptat să asistăm la publicarea unui material în consecinţă, pertinent, bine informat şi mai cu seamă onest, călăuzit numai de dorinţa de a servi interesul cultural.
Din nefericire, s-a produs tocmai contrariul: s-au răspândit o seamă de afirmaţii care - aşa cum vom dovedi - nu au nici o legătură cu adevărul. în plus, ele mai şi păcătuiesc prin a fi produsul unui spirit excesiv de conservator, rămas în urmă cu problemele aşa cum ele se impun a fi abordate azi, în deplină cunoştinţă cu materialele aferente ce au văzut lumina tiparului.
în cele ce urmează nu ne ocupăm decât incidental de persoane; obiectivul nostru îl constituie ideile şi insinuările foarte numeroase puse în circulaţie, periculoase prin consecinţele lor în plan cultural. Totodată, textul prezent răspunde la întrebarea: cum este considerat Nicolae Grigorescu la 100 de ani de la decesul său, în ţară şi străinătate; asta, în limita publicaţiilor la care am avut acces în momentul de faţă şi ţinând seama de numeroasele texte apărute în ultimii 70 de ani şi mai bine, perioadă în care ne-am consacrat cercetării şi studierii lui Nicolae Grigorescu şi Ioan Andreescu, fără a-i considera vreodată în opoziţie, ci în deplina armonie a relaţiei care i-a unit, cu diferenţierile specifice acesteia.
Personalitate culturală românească de prim ordin, Nicolae Grigorescu domină prin comportamentul şi creaţia sa aproape întregul secol XX. Totuşi, din varii motive, adesea criticabile, pictorul nostru naţional rămâne un mare necunoscut. Exemplele la care facem apel comportă un caracter esenţial, de natură să rezume într-un mod acceptabil problemat
