Este supărător să simţi cum o certitudine de care nu te-ai îndoit o clipă se preschimbă în cîteva secunde într-o enigmă sîcîitoare. Totul părea clar şi deodată nimic nu mai stă în picioare. E ca atunci cînd, pronunţînd de prea multe ori un cuvînt, îţi dai seama că nu-i mai prinzi înţelesul, sau ca atunci cînd o melodie foarte îndrăgită îţi devine dintr-o dată nesuferită. Sau cînd, încercînd să-ţi aminteşti chipul unei fiinţe dragi, simţi cum trăsăturile fizionomiei i se şterg pe măsură ce te străduieşti să ţi-o aminteşti mai bine. Ceva asemănător se întîmplă cu două numere de care ne izbim mereu: zero şi infinit. De la distanţă ni se par clare. Din apropiere sunt ininteligibile.

Toţi ştim cum arată cifra zero, precum şi locul pe care îl ocupă în şirul numerelor naturale. E acel "0" pe care îl aşezăm numaidecît înaintea cifrei unu şi căruia, parcă mulţumiţi de locul pe care i l-am destinat, ne închipuim că i-am înţeles semnificaţia. Dar e îndeajuns să ne ceară cineva să-l explicăm pentru ca aparenta familiaritate a acestei forme grafice să se risipească. Şi indiferent că îl desemnăm prin litere (zero) sau printr-un simbol (clasicul "0"), nu putem spune ce înţeles are. Putem cel mult să-i indicăm locul în şirul numerelor naturale şi mai putem să adăugăm că, de exemplu, orice număr înmulţit cu zero dă ca rezultat tot numărul zero. Dar dincolo de sensul operaţional al simbolului zero, cuvîntul ca atare nu ne stîrneşte nici o semnificaţie în minte. Putem în schimb să-l asociem pe zero unor noţiuni cu sens asemănător, precum vidul, neantul, nimicul sau nefiinţa. Caz în care nu facem decît să ne înrăutăţim situaţia: există vid cu adevărat? Sau neant? Sau nefiinţă?

Principala cauză a acestei situaţii supărătoare stă într-o neputinţă a imaginaţiei noastre: nu avem intuiţia lui zero, cum nu o avem nici pe cea a neantului. Cu alte cuvinte, nu putem să-i găsim