Adrian Urmanov se numara printre primii douamiisti cu acte in regula. Atat debutul precoce (in ordinea generatiei), cat si recunoasterea rapida (in underground-ul poetic, dar si in "sistemul" criticii de intampinare) pareau sa-i profeteasca tanarului poet un destin literar daca nu neaparat glorios, cel putin sigur.
Cu toate acestea, Adrian Urmanov a facut, in 2004, un gest surprinzator, calugarindu-se si retragandu-se la manastirea Rasca (din judetul Suceava). Dar asta nu inseamna ca a renuntat la literatura. Pe de o parte, el a initiat la Rasca un program de creative writing, de unde au iesit unii dintre cei mai buni poeti tineri ai ultimilor ani. Pe de alta parte, Adrian Urmanov a continuat sa publice versuri, ramanand chiar si in momentul de fata, prin cele cinci volume publicate, cel mai prolific poet al ultimei generatii.
Ce ramane insa din toata aceasta productie? Volumul de debut, Carnurile cannonice (Editura Pontica, 2001), constituie un pariu ambitios, care a intrunit asentimentul aproape unanim al cronicarilor. Cartea se construieste dupa o schema ascensionala pe care autorul incearca s-o dinamizeze printr-o logica a retroversiunii: "susul" si "josul" se scurtcircuiteaza, iar "carnea" si "lumina" isi schimba polaritatea. Ingenios in punctul de plecare, volumul sufera insa de pe urma dictaturii acestui "suprasens" care cenzureaza drastic tendintele de autonomie ale poemelor. Mai ales ca Adrian Urmanov se grabeste sa dezvaluie chiar el schema dindaratul textului: "lumina trebuie ca vine pe cale de carne// carnurilor mele le sunt necesare depresiile totale/ numai in unitati de miracol intelege/ izbiturile pietrelor care o ajung// - ca sa-si ia drum nou -" (cannon).
O ratare fara drept de apel o constituie, in schimb, Poeme utilitare (Editura Pontica, 2003). Daca in primul volum de vina era excesul conceptual care transforma pana si puti
