Cuvîntul "carte" are, în titluri, ceva definitiv şi înspăimîntător. O literatură de ultimă întrebuinţare se grupează, de obicei, în aceste îndreptare solemne, fie că sînt sfaturi pentru drumul din urmă sau benigne, frivole coduri de politeţe. Aşa se face, fără mirare, că onorabilii nu au o carte. Mă gîndesc, de bună seamă, la onorabilii lui Caragiale. De anticariat sau nu, hărtănită sau cu supracoperţi frumoase, de Pléiades, groasă sau subţire, neatinsă sau cu nenumărate dîre în creion, fapt este că nu-mi pot fixa în minte o ediţie Caragiale. Onorabilii trăiesc peste tot şi nicăieri, în pagini şi deopotrivă pe cant, în cusătura coperţii şi-n baierele lumii. Scriu, aşadar, despre ei, cei omniprezenţi.
Cronologic vorbind, după schemele în trei colţuri (sic!) ale sociologilor, pornind de la modelul liberté - egalité - fraternité, onorabilii sînt trăitori în vremea egalităţii. Iar vive la bagatelle e nedezminţita lor deviză.
Egalitarul lui Caragiale e un hibrid, un Bubico. Fidel, şi totuşi crai. De rasă, dar corcit. Amic, dar secătură. Te caută la ananghie, şi te lasă la aman. Lumea lui, încăpătoare, e un afront adus diferenţei. E, aşadar, de înţeles că şcoala, făcătoare, orice s-ar spune, de ierarhii, iese, din mîinile lui Caragiale, atît de şifonată. A fi, vorba ceea, liber şi de nimeni nu depandă e un coşmar, în lumea tuturor obligaţiilor, în care lanţul slăbiciunilor nu face decît să te includă în tortul de complicităţi suprapuse. Egalitatea consumă independenţa, la modul absolut. Ceea ce nu înseamnă că, în şcoală, mică fermă a animalelor (de familie bună), unii nu sînt, cu necesitate, mai egali decît alţii.
Altă scenă: insultarea "tinerimii universitare". O etichetă, lipită peste diferenţă. În fond, ce altceva îşi doresc Goe, Ionel? Să şteargă, fentîndu-le obraznic, diferenţele dintre ei şi maturi. Visul egalitarului e "să stea afa
