Sunt de acord cu tot ce scrie Paul Cernat pe coperta a patra a debutului Mariei Ellis, Carte de colorat pentru orbi. Şi cu ceea ce alege criticul să focalizeze atent, şi cu ceea ce preferă să treacă sub tăcere sau - probabil - să amâne pentru o bucată de vreme: "Un roman de familie straniu şi obsesional, o imersiune în apele adânci ale unui trecut tulbure. Re­mi­niscenţele tăvălugului comunist (deportarea în Bărăgan etc.) asigură un cadru al memoriei pentru o poveste despre dezastre intime şi destine frânte, despre însingurare şi nevoia de dragoste, despre înstrăinare şi moarte. Profund poetică fără a fi poetizantă, cartea Mariei Ellis recuperează de la distanţă, cu un instinct artistic sigur, atmosfera apăsătoare a unei infraistorii bolnave, într-o încercare de a reconstitui - cu minuţie, printr-un soi de arheologie imaginară - câteva identităţi în derivă. O voce narativă fermă şi pasionată, cu inflexiuni folclorice, developează eşantioanele biografice ca pe nişte fotografii de epocă, îmbrăcându-le (terapeutic?) morbideţea într-o scriitură mustind de vitalitate. Ritmul hipnotic al relatării generează efecte paradoxale; nici o contradicţie între concreteţea debordantă a personajelor şi aerul lor fantomatic."

Avem, în acest eşantion, o descriere analitică exactă, limpede, perfect verificabilă, care ţine - de una singură - locul oricărei judecăţi de valoare. Aflăm, de aici, cum se foloseşte romanul, ştim în ce dozaj şi cu ce eventuale precauţii trebuie administrat el, dar ne lipseşte eticheta care să ne indice preţul. Lucrul se poate, desigur, explica prin vechea convenţie a criticii de întâmpinare, mai mereu tatonantă când vine vorba de autori aflaţi la prima carte. Entuziasmele gratuite sunt - laolaltă cu maliţiile sau nemulţumirile - temperate domolite, retrase în teacă. Traseul unui scriitor nu se poate aproxima din prima carte publicată, iar surprizel