Articolul de astăzi este dedicat tavanului, element component important al unei camere,atât din punct de vedere estetic, cât şi funcţional. Dezbatem modalităţi clasice de tratare a lui, soluţii moderne sau propuneri artistice adaptate fiecărui spaţiu în parte. Articolul de astăzi este dedicat tavanului, element component important al unei camere,atât din punct de vedere estetic, cât şi funcţional. Dezbatem modalităţi clasice de tratare a lui, soluţii moderne sau propuneri artistice adaptate fiecărui spaţiu în parte.

În Neolitic au fost descoperite primele adăposturi construite de om (pe lângă peşteri, grote şi scorburi în copaci). Ele erau formate din trei elemente: doi pereţi de susţinere şi un acoperiş. De cele mai multe ori, acoperişul era realizat dintr-o piatră cioplită dispusă orizontal. De atunci, arhitectura a evoluat, şi o dată cu ea şi formele de acoperire a caselor. Tavanul cunoaşte în timp câteva etape principale.

Prima este aceea de diferenţiere între acoperişul în sine şi tavan. Acesta din urmă evoluează de la forme rectangulare până la cupole, domuri, forme eliptice. O etapă specială din evoluţia tavanului este aceea a realizării domurilor. Denumirea este diferită, însă funcţia este aceeaşi. Apărută în mormintele din India şi în bazinul mediteranean, această formă de acoperire este preluată şi aplicată ulterior şi în locuinţele individuale. Bizanţul a dezvoltat cu precădere această tehnică, ridicând pe pandantivi domul, separând astfel pereţii de tavan, efectul de grandoare şi monumentalitate fiind accentuat. Arhitectura islamică este cea care a utilizat în mod constant acest tip de tavan.

În Antichitate, în Grecia şi Imperiul Roman, tavanele şi pardoseala erau lucrate minuţios cu aplicaţii de tip mozaic, pe tavan fiind expuse constelaţii, episoade de luptă sau omagii aduse regilor şi zeilor. Decorarea tava­nului cu plă