Rar mi se întîmplă să admir pe cineva în toate privinţele. Am constatat că admiraţia este condiţionată de păstrarea unei anumite distanţe. În măsura în care mi se oferă ocazia de a mă apropia de persoana admirată, de a o cunoaşte mai bine, în detaliile vieţii cotidiene, admiraţia slăbeşte. În copilărie, îi admiram pe ofiţerii cu grade superioare, iar generalii, cu uniformele lor speciale, mă umpleau de emoţie. Nu am admirat însă pe nici unul dintre învăţătorii mei, pe nici unul dintre profesorii mei din şcoală, chiar dacă unii îmi erau simpatici. Faptul acesta a fost un mare nenoroc, dar compensaţia a venit cu descoperirea lumilor alternative ale literaturii şi artei. Abia la vîrsta bacalaureatului am trăit admiraţia faţă de o teoremă frumoasă, iar ca student la matematică i-am admirat pe mulţi dintre profesorii mei, dar pe fiecare numai într-o anumită privinţă.

Primul pe care l-am admirat şi a decis destinul meu a fost Miron Nicolescu, profesorul meu de analiză matematică în primul an de studii, de care nu m-am mai despărţit pînă la moartea sa, în 1975. Mi-a condus lucrarea de diplomă şi teza de doctorat. L-am admirat pentru modul în care mi-a revelat capacitatea matematicii de a da seama de procesele cu o infinitate de etape; acest fapt a fost o sursă inepuizabilă de satisfacţii spirituale, pe care anterior credeam că numai poezia ţi le poate da. Pe urmă a venit admiraţia pentru eleganţa conceptelor şi ideilor la Simion Stoilow, pentru simplitatea intrării în problemă la Gheorghe Vrânceanu, pentru neliniştea stării de întrebare şi de căutare, pentru noutatea limbajului, la Dan Barbilian, şi exemplele ar putea continua.

Dar abia la susţinerea lucrării de diplomă şi după aceea l-am cunoscut pe Grigore C. Moisil, la care am descoperit că matematica poate fi mai mult decît o profesie, ea poate fi un mod de a vedea lumea şi de a înţelege viaţa. Lucrul a