La nivelul materiei, prea-plinul se revarsă în mod spontan; e legea lui. După cum şi golului îi stă în fire să fie umplut. Două comportamente (aparent) antitetice ale materiei, în funcţie de densitatea ei locală. Desigur, împărtăşirea vidului din prea-plin se soldează prin continua scurgere a acestuia din urmă spre zona care-i duce lipsa, pînă în momentul egalizării densităţii; adică pînă la moartea termică.
● La nivelul spiritului, lucrurile se petrec cu totul altfel. Golul îşi întoarce faţa către plin. Nu însă pentru a-l anihila, absorbindu-l. Ci ca să crească el însuşi, ajungînd să-l egaleze. Iar aspiraţia aceasta, care sfîrşeşte prin a-l împlini, nu împuţinează deloc, în contraparte, deplinătatea ţintei spre care aspiră. (Sau, cu alte cuvinte: golul care, pentru a se împlini, ţinteşte plinul se împlineşte el însuşi fără a goli, prin asta, plinul pe care îl ţintise. Dimpotrivă, aş zice. Cît priveşte nevoia de model, conştientizarea ei e începutul înţelepciunii.)
În această relaţie răsturnată - sau, mai bine (şi mai exact): restabilită pe baza ei adevărată -, mai-puţinul caută să se împărtăşească din mai-multul ce-i stă în faţă şi care, departe de a se împuţina dăruindu-i-se şi ajutîndu-l să crească şi să se împlinească, îşi sporeşte el însuşi fiinţa, prin chiar darul pe care atunci îl face.
Cît despre operatorul acestei "împărtăşiri" salvatoare, numele lui este: admiraţie.
● Problematica modelului e, de fapt, problematica cuantumului de fiinţă efectivă de care dispun, în toate demersurile lor - care, toate, lasă urme indelebile în lumea pe care aceste demersuri o străbat clipă de clipă, edificînd-o cu adevărat (dacă sînt ele însele burduşite de substanţă sau, uneori, dimpotrivă, derealizînd-o iremediabil, dacă ele însele sună a gol) - făpturile omeneşti trăitoare pe un teritoriu anume, cum ar fi, în cazul nostru, România, şi avînd în c