— Ia spune-i lui nenea ce vrei să te faci tu cînd o să creşti mare? Inginer, ca tati, sau doctor, ca mami?

— Cînd o să fiu eu mare, vreau să mă fac... vreau să mă fac valutist... ca tata lui Relu.

Stupefacţie.

— Serios? Şi de ce vrei să te faci... ăsta, valutist?

— Fiindcă Relu are tot timpul bani mulţi la el, milioane, şi-şi cumpără tot ce vrea. Şi... şi tata lui Relu are o maşină tare şi nu se duce la lucru decît atunci cînd vrea el şi... şi...

Nu ştiu cîţi părinţi s-ar bucura dacă şi-ar auzi odrasla scoţînd pe gură o asemenea năzbîtie - şi cu atît mai puţin argumentaţia asociată ei. Ca să nu mai vorbesc ce ar putea zice părinţii unei fetiţe dacă ar auzi că puştoaica lor de 7-8 ani ar zice că ea vrea să se facă "nevasta lui Irinel Columbeanu, ca să-mi cumpăr tot ce vreau eu şi să merg unde vreau eu". M-aş mira însă dacă s-ar găsi vreun părinte care să încurajeze o asemenea alegere.

Majoritatea ar fi, bănuiesc, oripilaţi sau cel puţin jenaţi. Într-un fel, e ciudat: pornind de la realitatea contemporană din România, astfel de decizii dovedesc mai degrabă simţ pragmatic decît dezorientare.

În general, modelul de succes în viaţă pe care îl încurajează părinţii este unul clasic, care funcţionează într-o societate normală - şi nici acolo întotdeauna. "Să fii cuminte, să înveţi bine, să-i asculţi pe cei mai mari ca tine, să nu minţi, să nu furi, să nu răspunzi obraznic şi să nu te înhăitezi cu golanii." Numai să încerce cineva să-şi crească odrasla respectînd strict preceptele de mai sus! O să crească un pămpălău în plus, un nefericit bun de călcat în picioare sau, în varianta fericită, un emigrant de succes.

Nici în ţările dezvoltate, cu un sistem democratic bine pus la punct, o asemenea strategie nu asigură succesul, ci, eventual, un trai decent şi normal. În România însă e o adevărată piatră de moară la gîtul