Nu numai o dată am reflectat şi am scris despre o povestire a lui Heinrich Böll în care revin cuvintele "în curînd". Nuvela se petrece în anii celui de-al doilea război mondial. Un tînăr ostaş, Andreas. Fire paşnică. Însetat de bucuriile irezistibile şi netrăite ale existenţei. Sătul pînă în gît de bătălii. Ştie că nu are scăpare. În curînd va muri. Cuvîntul curînd răsună înlăuntrul lui, asurzitor. Curînd, meditează el, e ceva cumplit. Curînd scurtează şi striveşte timpul. Nu-i o promisiune, e o ameninţare. Înseamnă nesiguranţa absolută şi totodată certitudine. Curînd prevesteşte sfîrşitul. Măsoară tot ce vei pierde.

Citisem Trenul a sosit la timp prin anii ’50. N-aş putea preciza dacă m-a cîştigat dramatismul acţiunii sau probitatea morală a scriitorului. Oricum, povestirea în care fiecare rînd avea garanţia autenticităţii m-a impresionat. Războiul, privit aşadar din cealaltă perspectivă. A celor ce fuseseră inamicul. Şi care, dacă ar fi biruit, m-ar fi prefăcut într-un fir de fum al crematoriilor de la Auschwitz. Vreme îndelungată nu izbutisem să cunosc înţelegerea, să resimt compasiune pentru cei care purtaseră uniformele celui de-al III-lea Reich. Cu atît mai puţin să mă pun - fie şi prin intermediul ficţiunii - în pielea lor. Bănuiam, bineînţeles, chinul moral al unora, auzisem de actele de rezistenţă ale altora, însă nu puteam întinde mîna spre ei peste bariera nevăzută. Crescusem în adversitatea faţă de Hitler. Tot aşa cum mă formasem în teroarea şi umilirile pe care adepţii doctrinei lui de la noi se străduiau - cu succes - să le resimt. Vreau să spun numai că povestirea lui Böll a aruncat în aer obstacolul psihologic. Probabil şi pentru că pîinea pe care o mîncam în anii altui totalitarism îmi uşura apropierea. Acum pricepeam desluşit cum frica de a te împotrivi şi ruşinea de a te supune duc şi la apatia, şi la tensiunea conştiinţei, iar dincolo