● Victor Iulian Tucă, Apusul Occidentului nu a venit (încă), Deutsche Welle / Editura EIKON, Cluj - Napoca, 2007.

● Lucian Boia, Occidentul. O interpretare istorică, Editura Humanitas, 2007.

"Sîntem în Europa", "Nu sîntem în Europa", "Porţile Europei stau deschise", "Europa ne vrea", "Europa nu ne vrea", "Europa are nevoie de noi", "Noi avem nevoie de Europa", "România va aduce un dram de nebunie în Europa"... Am citat din memorie, aproximativ, dar fără a le falsifica, doar cîteva dintre refrenele zbuciumului retoric pe care-l provocau în mass-media relaţiile României post-ceauşiste cu Europa, mai exact cu Occidentul, înaintea momentului aderării. 1 ianuarie 2007 a temperat îndoielile instalînd impresia reală că Uniunea Europeană nu le-a primit neapărat cu braţele deschise şi nici nu le-a strîns imediat la piept pe cele mai proaspete locatare ale blocului celor 27: România şi Bulgaria. După momentul aderării, preocupările celor nou-veniţi de a-şi defini identitatea comunitară, de a se adapta noului statut, ca şi efortul de a înţelege ce înseamnă Uniunea Europeană, cum funcţionează instituţiile ei, nu au mai fost pe măsura ardorii cu care primirea lor în marea familie fusese rîvnită, dorită, visată. Este foarte posibil ca acest vag dezinteres să fie firesc: în viaţă, uneori, ca şi în basme, de regulă, story-ul ia sfîrşit odată cu happy-end-ul. Numai că primirea în Uniunea Europeană este numai un început de drum chiar dacă în sine, cum se plîng adesea responsabilii de la Bruxelles, viaţa de zi cu zi a celor 27, reglementată la nivel european, nu are "suspans", nu este "palpitantă", "pasionantă".

Pe scurt, politica europeană le pare cel mai adesea plicticoasă şi anostă atît "insider"-ilor, cît mai ales "outsider"-ilor... La Bruxelles, ca şi la Strasbourg, există din acest motiv şi o preocupare programatică de a face atrăgător şi instructiv, pentru