Iaşiul este un oraş care agaţă altfel timpul de oamenii lui, blestemîndu-i nostalgiilor veşnice sau amneziilor terapeutice. Aici mi-am petrecut, ca atîţia alţii, o studenţie prinsă între Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", cu tradiţia ei ce te obligă la o devenire continuă, dar şi între uşurătatea indolentă a Copoului care îndeamnă la uitare, urcîndu-te într-un carusel al generaţiilor obsedate de viitor. Provocarea cea mare a oraşului acesta, unde parfumul de tei are efect de opium, pare să constea însă tocmai în confruntările lucide cu trecutul şi poveştile lui, unele adevărate, altele pe jumătate mituri, cu biografia şi destinul unor oameni care au făcut posibil prezentul pe care îl cunoaştem. O astfel de provocare este deschiderea unui dosar cultural al anilor â80, ultima decadă a comunismului în România. O perioadă pe care generaţia mea o ştie din evocările părinţilor - vinovaţi de a ne fi făcut acei ani suportabili, printre prăjituri Amandina cu brifcor şi basme despre un vecin ţicnit care tot "taie" curentul -, dar şi din mărturiile actorilor implicaţi în efervescenţa culturală a oraşului. Un deceniu aparent al contrastelor, ce nu pare să fi avut o cale de mijloc între depresii şi elanuri demne de Don Quijote, între carnetul roşu de partid şi cel imaculat, de disident, între cărţile de propagandă şi Ferma animalelor, între imnul Republicii Socialiste România şi libertatea muzicii jazz, între presa de propagandă şi inconştienţa unei tablete dintr-o revistă studenţească. Aceste contraste de negru şi alb, de bun şi rău, îmi par astăzi mai dăunătoare ca oricînd, făcîndu-i pe unii să uite că şi în acei ani s-au întîmplat lucruri minunate.
Biletul cu o singură călătorie al "Grupului de la Iaşi"
"Formează călătorii dintr-un tramvai un grup?" Această întrebare deschide, abrupt, dialogul cu scriitorul Liviu Cangeopol despre "Grupul de la Iaşi", denumir
