Revista The New Yorker de săptămîna trecută se deschide cu un lung şi impresionant articol despre Hillary şi Barack. Reporterul s-a întîlnit cu diverse persoane din trecutul celor doi. Unele poveşti te lasă mască. De pildă, povestea domnului Craig. Cînd era student la Yale, Greg Craig a subînchiriat apartamentul unui cuplu tînăr, Hillary Rodham şi Bill Clinton. De atunci, au rămas prieteni. Mărturie stă raftul cu poze din biroul său. Pe una din poze, scrisul personal al preşedintelui îi mulţumeşte lui Craig pentru că a condus echipa de avocaţi în bătălia împotriva demiterii de către Congres. Domnul Craig este acum consilier în campania lui Obama. Îi spune reporterului de la The New Yorker că nu s-a putut abţine, a fost prea entuziasmat. "Nu am mai văzut aşa ceva în politica americană de la Robert Kennedy încoace." Şi nu este singurul Kennedy care joacă pentru Obama. Caroline Kennedy, fiica lui John F., spune că este primul politician care îi aminteşte de tatăl ei.

Un coleg american de la facultate mi-a spus că prieteni de-ai săi au devenit fani Obama şi nu se mai poate vorbi normal cu ei. Nici nu mă mir. Are ceva copleşitor cînd îl asculţi. În 2004, un discurs la Convenţia Democrată l-a făcut celebru. Obama a început să vorbească despre tatăl său, un kenian care a studiat în America şi s-a căsătorit cu o fată albă din Kansas (era pe cînd segregaţia rasială nu se terminase) pe care apoi a părăsit-o. O poveste ca asta poate vorbi despre multe lucruri. Poate fi despre dragoste, despre bariere sociale, despre dezamăgire, despre începuturi care se sfîrşesc. În discursul din 2004, povestea tatălui său este despre speranţă. Speranţa în America. Discursul se întoarce spre sală. Fiecare are speranţe şi împreună le putem împlini. Trebuie să fim uniţi, nu există America neagră şi America albă, există Statele Unite ale Americii. Nu există America democrată şi America