...şi am pornit la Tîrgul de fete. În acea vară, terminasem liceul. Nu voiam să mă însor... hotărîrea mea de-a merge pe Găina nu era totuşi pe deplin străină unei astfel de dorinţe... am plecat singur în acea zonă a Apusenilor în care se ajungea greu. Amănuntele acelei călătorii le-am cam uitat, cu o excepţie. Unii spun că Tîrgul de fete e o rămăşiţă arhaică, pre-creştină... În anii aceia, mă informau cei ce-mi sugeraseră excursia, tîrgul îşi pierduse menirea primitivă. Pe vastul platou al Găinii, moţii desfăceau produsele unui artizanat încă viu, ciubere şi linguri de lemn, ii, fote şi năframe, oale de tot felul şi căni, punguţe de piele şi botoşei...

Era lung drumul la Vidra de Sus, satul lui Iancu. Ajungeai seara tîrziu. Tîrgul se deschidea odată cu zorii, ascensiunea nu se putea face decît în timpul nopţii ce căzuse de mult cînd am început să urcăm pantele abrupte ale muntelui Găina. Tînărul care eram, perfect potrivit în rolul unui mire uşor zăpăug, nu prevăzuse că drumul acela de noapte cerea un izvor de lumină. Celelalte umbre care urcau aproape de-a buşilea potecile încîlcite ţineau rareori în mînă o chioară lanternă electrică. De fapt, nu aveam nevoie nici de călăuză, şi cu atît mai puţin de lumină, în noaptea fără stele. Mulţimea mergea într-o singură direcţie, compactă ca o procesiune, iar alunecările şi împleticirile umbrei din faţă slujeau de ghid şi pază. De cele mai multe ori, nu aveau nici lămpaşe minereşti, doar lumînări firave de biserică care se stingeau la cea dintîi pală de vînt, fiind reaprinse prin scăpărarea chibriturilor îndeobşte ude: începuse să toarne des şi mărunt, ceea ce mă făcu să pricep pe viu, şi pentru restul vieţii, ce era aceea o ploaie mocănească. Pîlpîirile slabe venind dinspre ceilalţi îmi luminau calea.

Mama îmi cumpărase ceea ce se numea, cu un cuvînt atunci de curînd intrat în română, un "hanorac". Parcă ar