În România de azi, bunătatea e o marfă rară. Nu mă gîndesc la filantropia negustorească a celor care nu dau decît pentru a primi ceva în schimb, nici la surîsul bolînd pe care îl oferă lumii martirii de profesie. Nu cer să devenim toţi surori de caritate sau predicatori ai păcii mondiale. Nu bunătatea ca ideologie mă interesează. Ci simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă. Dar, de fapt, vreau încă şi mai puţin: refuzul de a trăi cu îndîrjirea detectării relelor şi strădania de a nu face răul pe care poţi să-l faci. Pare puţin, dar în contextul autohton, e cvasi-imposibil. Oamenii noştri publici se ocupă de dimineaţa pînă seara cu pescuitul de bube (sau cu inventarea lor), iar dacă pot face cel mai mic rău, se grăbesc să-l facă. Nu lasă nimic pe mîine. Toate "talentele" sînt preţuite mai mult decît bunătatea. De vreme ce bunătatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur, politicianul bun, cel care "înţelege politica", e politicianul combativ, care ştie să-şi joace muşchii, să strîngă maxilarele şi să manevreze, dezlănţuit, dejecţii, televiziunea bună e cea care face rating pe bază de hărţuială şi caft. Managerul descurcăreţ, bărbatul macho, femeia macho ("de carieră"), adolescentul obraznic, şoferul agresiv, şeful cu mînă de fier, şmecherul, băgăreţul, băşcăliosul, toţi par să aibă o unică strategie: să nu fie luaţi de fraieri, adică să nu apară înconjuraţi de nimbul vetust al bunătăţii.

Suspensia bunătăţii provoacă, inevitabil, suspensia bucuriei, a altruismului, a solidarităţii benefice. E un viciu care se plăteşte scump: distruge şi învrăjbeşte, anesteziază bunul gust, bunul simţ, buna credinţă. Dacă doi prieteni fac laolaltă o treabă bună, la orizont apare rapid spectrul "găştii", al "reţelei", al complotului elitist. Cîştigă cineva