Vreo cîteva sute de persoane. Cinicul din mine îmi spune: „Bine că au fost şi atîţi!” Optimistul: „Dacă nu s-a dat nimic, ce aşteptai?” Evident că m-am întîlnit cu parte dintre universitarii din 90. Un domn monarhist cu portavoce în mînă şi insigne pe palton voia să de interviuri reporterilor tv, iar mizerabilii mici, nimic: „Nu e cu monarhia, domnu, e cu CNSAS-ul.” . Un domn cu o măscuţă antimicrobiană la gură, venise să protesteze cu documente împotriva CNSAS. Să fi avut vreo 60 de ani. Tenace. Zice el ce zice, că nu i s-a dat şi nu i s-a făcut la CNSAS – şi se repede vocal la el un alt domn: „Bă, provocatorule!” Vin vreo doi jandarmi şi-l extrag din mulţime pe domnul cu măscuţă. Unul dintre jandarmi îi spune condescendent, că poate a greşit mitingul. Domnul mai agaţă de gît pe cineva, dar televiziunile nimic, luau imagini din alte parte. Un tînăr cîntă la microfon din cîntecele golanilor şi din Bob Dylan. E mai mult artist decît activist muzical. Discuţii. Dintre ziariştii care în 1990 erau în linia întîi a golaniadei n-o văd decît pe Andreea Pora. Dau mîna cu cîţiva „civici” organizaţi şi îl văd pe Oliviu Vlădulescu, profesorul care a făcut greva foamei, de s-a dus Băsescu să-l viziteze la spital, în Slobozia. Acelaşi om inimos, acelaşi fost dizident fără pretenţii. Îmi aduc aminte că Sanda Aronescu ar fi venit, chiar dacă ar fi trebuit să amîne o masă festivă de familie. Acum Sanda e în altă parte. Sînt convins că ne-a ţinut pumnii, de sus, dacă există un „acolo sus”. Puţini tineri. Probabil pentru că nu li se pare că e meciul lor această încercare de a scoate CNSAS din moarte clinică. Copiii mei, pe care i-am dus pe unul în braţe şi pe celălalt de mînă în Piaţa Universităţii în 90, n-au participat azi. Unul e plecat din ţară, celălalt are de învăţat pentru un examen. Mă tem că n-ar fi venit, oricum, nici unul dintre ei. Ei fac parte din generaţia celor care