Am ajuns in Vama Veche pe 1 februarie, undeva seara, dupa un drum de cateva ore cu un autocar, un microbuz, un alt microbuz. As fi fost in stare sa mai schimb vreo 20 de mijloace de transport sau sa merg vreo doua mii de kilometri, doar ca sa vad marea, scrie decembercat.com
20.30. Pe strada principala, cea pe care vara nu ai loc sa arunci un ac, pustiu. Un pustiu de Vest salbatic. Pustiul ar fi fost perfect. He he. Asta pentru ca pustiul s-a populat rapid cu haite de caini cvasi-vagabonzi, carora satenii le dau drumul noaptea din lans. si deh, nu-i posi invinui de nimic. E februarie. Cine naiba vine in Vama Veche in februrarie?
Asta a fost vineri seara. Noroc cu prezensa de spirit a lui Alex si cu bolovanii la discresie, ca altfel eram papica pentru casei de multa vreme. Mi-au tremurat picioarele cateva zeci de minute si pana si cand am ajuns azi acasa am avut o mica ezitare in fasa minunatului meu caine maidanez, pe care il adapostesc de vreo 12 ani. Dar mi-a trecut.
Sambata dimineasa am vazut, zic eu, paradisul. Mi-am imaginat de foarte multe ori cum arata marea iarna. Dar realitatea intrece orice imaginasie, oricat de bogata. Am zacut ceva timp pe nisipul rece, am vazut o mare linistita si perfect albastra, un cer de care nici vara nu prea ai parte. Am vazut cum arata Vama Veche in cea mai pura forma. A gustat-o, am mirosit-o, am strans-o in brase si i-am promis ca revin.
Tot Vama Veche in februarie m-a facut sa-mi amintesc de faptul ca pe cer exista stele. Milioane. Pe care in Bucuresti nu le putem vedea. Le mai vazusem asta-vara, undeva in Fagaras, intr-un alt cols de rai, despre care sper sa apuc sa povestesc candva.
Am revazut, printre altele, si Constansa. Am avut impresia unui oras civilizat, mult mai civilizat decat Bucurestiul, cu un trafic decent, cu mancare buna (cel pusin la Scoica, acolo un
