Cupa naţiunilor intrase definitiv în conştiinţa fotbalistică de pe bătrânul continent în 1966, când s-a dat startul în cea de-a treia ediţie. Au trecut nouă ani de când s-a pus pe roate o competiţie a primelor reprezentative europene. Se uitase că la început marile forţe ale fotbalului boicotaseră întrecerile, considerându-le fără rost. De la 29 de formaţii, în ediţia a II-a, cea de care ne ocupăm, 1966/1968, a crescut la 31. A revenit în întrecere şi formaţia Germaniei, care nu cu mult timp în urmă cucerise argintul mondial sau, mai bine zis, pierduse pe nedrept aurul întrecerilor din Anglia.

Grupe preliminare echilibrate

După cum se ştie, primele două ediţii au avut ca sistem de desfăşurare, încă din primul tur, partide eliminatorii. De data aceasta s-a stabilit ca meciurile preliminare să aibă loc pe grupe de câte patru formaţii (o grupă cu câte trei echipe), în care să se joace în sistem turneu cu dublu meci, fiecare cu fiecare. S-au realizat opt grupe cu valori echilibrate.

Prima grupă a avut ca favorită formaţia Spaniei, formaţie care la debutul din 1966, 23 octombrie, la Dublin, nu a reuşit să treacă de formaţia Irlandei. Nici medaliata cu bronz în 1964, Cehoslovacia nu a avut o viaţă prea uşoară, cedând la Praga în faţa aceleiaşi Irlande, cu 1-2. Cehii fac imposibilul şi înving Spania, dar aceşti învinşi câştigă în cele din urmă grupa.

Bulgaria se remarcă şi câştigă grupa a II-a, fără înfrângere, în faţa Portugaliei şi a Suediei, pe ultimii învingându-i în ambele partide. Lusitanii, cu Eusebio în formaţie, au acuzat o stare accentuată de oboseală fizică şi psihică, după performanţa obţinerii bronzului mondial în Anglia.

Sovieticii câştigă grupa a III-a, la diferenţă faţă de Grecia, Austria şi Finlanda. La Viena au pierdut un gol: 0-1.

Germania Federală,

după isprava din Anglia, rămâne acasă

În