Cu o "europenitate" precară în 2007 şi cu datorii faţă de angajamentele pregătirii aderării, România va resimţi şi presiunea adecvării administraţiei la noul ritm şi sens cerute de Cu o "europenitate" precară în 2007 şi cu datorii faţă de angajamentele pregătirii aderării, România va resimţi şi presiunea adecvării administraţiei la noul ritm şi sens cerute de Tratatul Reformei Uniunii Europene. Document care, de altfel, sună neverosimil şi va fi ratificat repede fără mare dezbatere.
În 1992, la scurt timp după dezmembrarea Uniunii Sovietice, liderii europeni au recunoscut, prin Tratatul de la Maastricht, că Uniunea Europeană are nevoie de un proces de reformă profundă, pentru a putea face faţă provocărilor post-Război Rece. În anul următor s-a decis începerea extinderii UE spre Est şi Sud-Estul Europei. Acest nou val de extindere a fost conceput a se desfăşura concomitent cu o intensificare a reformei UE. Prin Tratatul de la Nisa (2000) s-a conceput şi cadrul instituţional al extinderii.
Un an mai târziu - Consiliul European de la Laeken -, liderii Statelor Membre au decis constituirea Convenţiei privind Viitorul Europei, care a propus, prin Tratatul Constituţional, parafat în octombrie 2004, o reformă politică şi instituţională a Uniunii Europene. În mai-iunie 2005, Franţa şi Olanda au spus însă NU ratificării acestui Tratat, punând sub semnul întrebării întregul concept de reformă a UE, buna funcţionare a unei Uniuni cu 27 de membri şi chiar soarta Uniunii Europene.
"Reformă" în lipsă de altceva
Unii lideri europeni au exclamat cu uşurătate: "Tratatul este mort!". Dar au constatat repede că au dovedit cetăţenilor europeni şi lumii o crasă superficialitate şi chiar o vizibilă neputinţă. Ca soluţie de ieşire au repus pe tapet necesitatea reformei UE, propunând o "perioadă de reflecţie" de aproape doi ani.
Dându-şi seama că au demons
