Mihaela Mihai, pe lângă renumele pe care şi l-a creat în arta interpretativă românească, este şi un om activ pe plan politic, cultural şi social. Şederea în Franţa şi contactul cu elita societăţii pariziene au ajutat-o să cunoască detalii relevante din relaţia româno-franceză, pe care le-a împărtăşit pentru cititorii Jurnalului Naţional.
“Spionita la francezi”
Jurnalul Naţional: Cum s-a derulat viaţa dvs. pe tărâm francez?
Mihaela Mihai: După ce am ajuns în Franţa, am avut şansa să trăiesc într-un mediu foarte civilizat şi am avut multe de învăţat. Am avut momente în care i-am urât pe francezi, când m-am simţit respinsă, dar nu printre cei cu care aveam de-a face în mod curent. Eu am asimilat foarte bine limba franceză, urechea muzicală m-a ajutat să o pronunţ la fel ca ei. Se întâmpla, chiar în discuţiile cu oameni din supermarket, să spun că sunt româncă. Nu poţi să-ţi imaginezi cum reacţionau, se albeau la faţă şi spuneau: “Nu se poate! Vorbiţi foarte bine franceza. Asta ascunde ceva! Sunteţi spioană!” Să ştii că francezii suferă de “spionită”. Şi asta spune ceva despre ce credeau francezii despre România înainte de Revoluţie. Era instaurată ideea adânc înrădăcinată că emigranţii care vin din ţările din Est, dar mai ales din România trebuie să fie spioni.
Dar cum era posibil, având în vedere că majoritatea emigranţilor erau totuşi nişte intelectuali?
Emigranţii români înşişi pretindeau despre alţi români că ar fi spioni. Diaspora română din Franţa este foarte disipată. Şi asta pentru că majoritatea lor sunt creatori, sunt intelectuali, fiecare cu personalitatea lui, mai puternică. Şi ei transferau propria lor neîncredere în societatea franceză în care se integraseră. Cu atât mai mult cu cât biserica română din Paris nu a fost un factor coagulant.
Aţi lucrat cu d’Estaing în două campanii electorale. A pierdut alegerile d
