În deceniul nouă, François Mitterrand a “întors” Franţa împotriva regimului Nicolae Ceauşescu.

Pe durata mandatului preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing (1974-1981) relaţiile politice franco-române se desfăşuraseră amical, în prelungirea deschiderii spre Est întreprinse de către Charles de Gaulle. De asemenea, România şi Franţa semnaseră, alături de alte 33 de state, Declaraţia de la Helsinki (1975), prin care se respectau, printre altele, suveranitatea, neamestecul în afacerile interne şi respectarea drepturilor omului. Venirea la putere a lui François Mitterrand, candidatul Partidului Socialist Francez, nu periclitase în vreun fel, această “linie”. Se pare că în cursa electorală pentru ocuparea celei mai înalte funcţii în statul francez, Mitterand, în criză de fonduri, ceruse şi primise bani şi de la Partidul Comunist Român. Momentul distanţării noului preşedinte francez de regimul de la Bucureşti este greu de precizat, fiind învăluit în culisele serviciilor secrete. Circulă şi o poveste – răspândită de ambele părţi. Potrivit unor surse neoficiale, DST (Direcţia de Supraveghere a Teritoriului) l-ar fi dezinformat pe Mitterrand, negând că românii ar fi contribuit cu vreun ban la victoria sa politică. Cert este că odată ajuns la Palatul Élysée, Mitterrand s-a “întors” contra lui Ceauşescu.

BANI NEGRI, CRIME ŞI SPIONAJ. Între Securitate şi DST se ducea de ceva vreme, cu “mijloace specifice”, un război surd. Încă din deceniul 7, serviciile de spionaj române, prin “reţeaua Caraman”, provocaseră mari neplăceri omologilor din “lumea liberă” prin penetrarea secretelor militare aleNATO în baza sa din teritoriul francez. Nu peste multă vreme de la acest scandal a izbucnit altul, cu ţinta “dezvăluirii” grozăviilor de care era în stare regimul Ceauşescu prin serviciile sale speciale. În 1982, presa mondială a comentat îndelung “cazul