Oamenii isi construiesc diferitele memorii ale trecutului in forme si prin practici culturale prin care transmit orientat acest trecut. Unele culturi au transmis trecutul constient, prin intermediul textelor scrise, altele au preferat traditiile orale. Mai sunt si altele care au preferat sa comunice idei religioase ori conceptii cosmologice, precum in budism si hinduism. Dar toate culturile, explicit sau nu, au gasit modalitati de a oferi o intelegere proprie a trecutului lor, apeland la mijloace formale sau informale, prin institutii si organizatii, ritualuri comunitare si structuri distincte. In acest fel, ele au negociat, produs si reprodus cultura chiar in procesul exprimarii ei. Asa considera Candice Goucher, Charles LeGuin si Linda Walton intr-o carte publicata exact cu zece ani in urma, iar consideratiile lor sunt rezonabile, fiind intemeiate pe studiul comparat al multiplelor culturi ale lumii.
Tocmai de aceea, gandindu-ma la raporturile culturii romanesti cu trecutul si memoria, cred ca ele dezvaluie o pozitionare care, oricum am explica-o, apare ca ezitanta. Cultura noastra scrisa, cu o vechime de secole, a ramas si ramane in continuare, in buna masura, numai partial reprezentativa pentru entitatea care este poporul roman. Astazi inca, in chiar aceasta zi, retelele de distribuire a presei nu penetreaza lumea satelor, dupa cum nici cartile nu ajung acolo in vreo librarie, ci – aleatoriu – in magazine cu profil compozit si de un interes pragmatic, ori in sucursalele rurale ale bibliotecilor judetene. Or, nu trebuie uitat ca Romania rurala dominanta masiv in epoca interbelica, chiar si acum, la jumatate de secol de la industrializarea care a insemnat si modernizarea oraselor si infuzarea lor cu noi straturi de populatie, ramane, cam 50%, o Romanie de sate. Ce se intampla cu locuitorii de la tara din punct de vedere cultural se vede prin voga manelelor, a
