O viata si-o zi
Dintotdeauna am visat la India. O tara uriasa cat un continent. Jungla, deserturile, templele stravechi. Urme ale unor civilizatii disparute. Oceanul. Am vazut filme si am citit carti. Am gustat din minunile unor filosofii care au traversat miile de ani, inchipuindu-mi tara aceasta fabuloasa, misterioasa, fascinanta, posesoare a unei cunoasteri cu atat mai ispititoare cu cat este mai indepartata. Iar acum, dupa aproape 20 de ore de calatorie cu ochii inchisi, in care am rememorat aproape tot ce stiam despre taramul acesta, iata-ma iesind, la orele doua ale diminetii, din aeroportul din Delhi.
Noaptea se face pulbere, spargandu-se in mii de cioburi. O multime enorma forfoteste, un milion de glasuri, un milion de chipuri, un milion de masini. Aerul diminetii, naclait si prafos, pluteste in lumina becurilor cu neon. Ca prin vis vad numele meu scris pe o hartie, ca prin vis ma urc intr-o masina care miroase urat. Dupa o viata si 20 de ore de visat la India, sunt aici.
Delhi, ora amiezii. Soarele e in mijlocul cerului. Ies dintr-o hruba fara ferestre, despre care sperasem ca va fi un hotel de trei stele. Sunt in centrul imensului oras. 13 milioane de locuitori, si toti par sa fi iesit in strada in acelasi timp. Multimea e un suvoi enorm, care se scurge pe strazi, biciclete, masini care claxoneaza incontinuu, un vuiet imens acopera orasul. Acasa era zapada. Aici e soare si praf. Ma misc cu incetinitorul, prin enorma multime, privind chipurile, gesturile, ascultand cuvinte necunoscute. Prima impresie: toate culorile curcubeului sunt aici. Acoperite cu praf. Orasul e un labirint cu peretii jupuiti, cu reclame prabusite, cu oameni care alearga sau care, dimpotriva, stau incremeniti ca si cum s-ar gandi. Unde as putea sa beau o cafea? Prima greseala in India: sa pari nehotarat pe strada. In clipa urmatoare, un pusti ma trage de maneca, apo
