După 7 luni de relaţie, Lidia şi Mircea îşi doresc să rămână împreună pentru totdeauna.
Poveştile şi desenele animate – lucrurile care i-au unit.
„Credeam că o să-l bat. Eram în parc, cu o prietenă. Ieşisem să îmi plimb câinele, când, deodată, un alt câine a sărit la al meu şi s-au încăierat. Am crezut că Reno nu o să iasă viu din asta: se muşcau, mârâiau. Nu eram în stare să-i opresc. Atunci a apărut Mircea. El era stăpânul celuilalt câine. Am început să ţip la el, să îi despartă. M-am luat de el, de ce îşi lasă câinele liber, dacă ştie că e o javră agresivă (exact aşa i-am zis, eram nervoasă tare şi speriată). Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic... Aşa a fost începutul”, îşi aminteşte Lidia.
Nu i-ar fi trecut prin minte, în acele momente, că între ea şi Mircea se va lega ceva. Din contră. Când se mai întâmpla, din când în când, să îl zărească prin parc, plimbându-şi câinele, o lua pe altă alee, ca să îl ocolească. Dacă se întâlneau, din întâmplare, faţă în faţă, îl săgeta cu privirea.
Într-un astfel de moment a remarcat că Mircea era chiar drăguţ: „Eu făceam mereu pe supărata, dar el mă privea frumos, cu ochii lui negri, uneori îmi zâmbea şi făcea gropiţe în obraji. În timp ce treceam unul pe lângă celălalt, îşi cerea scuze pentru acel incident şi îmi spunea că se va revanşa.”
Deşi nu vorbiseră niciodată, Lidiei îi era dor de Mircea
Fără să bage de seamă, Lidia a început să se gândească tot mai des la Mircea. Când ieşea în parc, îl căuta cu privirea, iar dacă trecea o perioadă mai lungă când nu îl vedea, se întreba ce se întâmplase cu el.
„Mi se făcea dor de el. Deşi nu ştiam nimic despre el şi nu îi adresasem nici un cuvânt, în afară de ţipetele de la început, simţeam că îmi lipseşte. Voiam să vorbesc cu el, doar că nu aş fi avut curajul să mă duc eu la el”, mărturiseşte fata.
Într-o după-amiază, după câteva săpt
