Ca un os de peste le-a stat CNSAS politicienilor de la inceputul existentei sale, ba chiar inainte de acest inceput. Desi au venit la putere cu un mandat popular de decomunizare si de asanare morala a societatii, nici guvernul condus de CDR, nici presedintele Constantinescu nu au facut din adoptarea unei legi pentru deconspirarea Securitatii o prioritate. Aceasta lege a fost adoptata abia in decembrie 1999, dupa protestele lui Constantin Ticu Dumitrescu si presiunile societatii civile, dar varianta finala era atat de diferita de proiectul "Ticu", incat initiatorul s-a dezis de ea. Asa cum era insa, CNSAS exista, printre membri sai numarandu-se repere morale ale Romaniei postcomuniste - cate putea si ea sa aiba - ca Horia-Roman Patapievici, Andrei Plesu si Mircea Dinescu. Nu a fost intamplator ca tocmai aceste persoane au fost atacate de presa si de politicienii fideli PDSR inca din timpul audierilor din parlament. Odata validati, cei trei si colegii lor s-au lovit insa de probleme practice generate de sabotajul puterii, mai ales a celei rezultate dupa alegerile din 2000. Practic, pana in 2005, CNSAS a fost sabotat din trei directii: 1) din partea guvernului Adrian Nastase; 2) din interior; 3) din parlament. In aceste conditii, supravietuirea institutiei poate fi calificata drept un miracol, poate chiar o expresie a justitiei divine. Guvernul Nastase a cautat sa blocheze activitatea CNSAS prin refuzul de a-i repartiza un sediu adecvat. Premierul cu pretentii de fin intelectual a asimilat activitatea CNSAS cu "linsul dosarelor". Cand problema sediului a devenit un scandal public, guvernul a rezolvat-o de forma, repartizand CNSAS o cladire inchiriata in care nu incapeau decat 800 de metri liniari de arhiva, adica in jur de 7.000 de dosare. In aceste conditii era usor pentru SRI sa refuze predarea arhivei, invocand lipsa unor conditii corespunzatoare de inmagazinare si p