E uşor de verificat că o bună parte din România reflectată în presa externă e un "export" românesc, interesat şi manipulator. Asta nu înseamnă că ziariştii străini nu se informează, uneori, singuri şi cu competenţă, despre ceea ce se petrece aici. Pe de altă parte, există adevărate filiere de opinie, fără frontiere, care seamănă cu un fel de perpetuum mobile al ideilor interesate. O teză publicată la Bucureşti reapare într-un ziar de aiurea, ceea ce o face să revină în ziarele de la Bucureşti, alt ziar de afară preia din nou, şi aşa mai departe.

Rezumatul capitolului precedent: Există două forme de a minţi grosolan electoratul. Să promiţi bunăstare atunci când ştii că nu ai bani şi să promiţi justiţie atunci când tot ce vrei e să-ţi compromiţi adversarii. În 2004, Traian Băsescu s-a folosit de varianta a doua.

Jocul intern presupune, mai ales, plimbarea televizată a adversarului pe la sediul DNA. Dar turismul politic generat de actualul preşedinte nu se opreşte între graniţele patriei. Iată de ce merită descris succint şi proiectul său judiciar fără frontiere.

În prima etapă apar în presa internă câteva ştiri şi comentarii despre evoluţia jalnică a reformei în justiţie şi a luptei cu corupţia în general. Ca un corolar, se sugerează că autorităţile europene îşi smulg părul din cap din cauza acestei stări. La televizor, reprezentanţii unor ONG-uri dezbat situaţia, cu exemple concrete de "mari corupţi" aflaţi în libertate şi, întâmplător, pe poziţii politice diferite de cele ale preşedintelui.

Etapa doi: ziarişti europeni se informează asupra subiectului, fie din ziarele care l-au generat, fie de la reprezentanţii ONG-urilor mai sus pomenite. În câteva publicaţii din câteva ţări apar relatări identice cu cele de la Bucureşti. Nu întâmplător, din moment ce şi sursele de informaţii au fost i