Precursor impozant al optzeciş­tilor, Liviu Ioan Stoiciu aduce, în reliefurile decise, deseori aspre ale scriiturii sale o sinteză originală a câtorva moduri lirice, care-l dife­renţiază de numita grupare. O sinteză originală

Precursor impozant al optzeciş­tilor, Liviu Ioan Stoiciu aduce, în reliefurile decise, deseori aspre ale scriiturii sale o sinteză originală a câtorva moduri lirice, care-l dife­renţiază de numita grupare. Astfel, spre deosebire de optzecişti, poetul nu se pliază doar pe prezent având o perspectivă temporală mai largă, o rotire calm-ironică (uneori compensat-patetică) a privirii, aşa cum face un om de la ţară, ajuns pe o culme de deal. Citadinismul său, de contemporan al lui Virgil Mazilescu sau Mircea Cărtărescu, se completează cu o simţire veche, rustică şi elegiacă, al cărei fir poate fi urmărit până la depeizarea unor Şt. O. Iosif sau Octavian Goga. Dincolo de limbajul modern-goliardic, de rezervaţie metropolitană, al colegilor săi de generaţie, se percep în versurile sale rupturile tectonice nu numai ale unor vârste, ci şi ale unor epoci, invocările recurente ale “strămoşilor‘‘. Rostirea e gravă ori şugubăţ răsucită înspre perspectiva organică a ruralului. Grijile îngheţate de mâine ţâşnesc ca izvoarele în văi, sufletul are un urcuş, caii soarelui bat din picioare iar autorul se duce să-i deshame, un bileţel este legat cu o aţă roşie împotriva deochiului ş.a.m.d. Durităţile reprezentării specifică o mentalitate străbună, o manieră circumspectă, retractilă, “econo­mică‘‘ de-a măsura existenţa. Inadaptată prin sine, fiinţa se arată inadaptată şi prin mecanismul ancestral ce-l cuprinde. În centrul producţiei lui Liviu Ioan Stoiciu se află, cu toate acestea, prezentul refuzat. Dar refuzul nu se produce în felul dezabuzării urbane, al aroganţei molatice, al suprasaturaţiei optzeciştilor, persiflatoare dină­un­trul mediului, ci în nume