“Uite, emo kids!”. Recunosc, anul trecut habar nu aveam despre ce vorbeste prietenul proaspat intors din Statele Unite. Slabi, cu pantaloni de trei ori mai largi decat ar fi avut nevoie, adidasi uriasi, freze putin peste semnificatia pe care o asociez eu cuvantului “ciudat”.
Mai exact, parul cu suvite blonde si albastre pe fond negru m-a facut sa mi-i imaginez intr-un salon de frumusete.
Uneori dadeau scurt si abrupt din cap pentru vizibilitate. Bretonul ii jena, evident. Cu pasi molcomi, impleticiti uneori, dar cu o postura feminina, cei doi emo kids coborau Copoul.
Daca atunci erau doi, astazi sunt cu mult mai multi, deloc scumpi la vedere. Pesemne au adus intariri. Asa cum se intampla de fiecare data cand adolescentul roman gaseste o jucarie noua, numai buna pentru schimbare sau chiar pentru a-si exprima nemultumirea fata de lumea inconjuratoare.
Caci, bineinteles, adolescenta fara revolta nu prea gasesti.
De unde pana unde
Cuvantul “emo” s-a nascut de partea cealalta a Atlanticului, cam pe cand romanii se gandeau sa se lase de comunism. O prescurtare a lui “emotional”, “emotiv” in traducere. Este un fel de sablon pentru copiii “cu angoase fabricate si cu look de tocilari deprimati”, conform dictionarului urban.
Definitie oarecum indepartata de prezent, pentru ca astazi, adeptii stilului sunt destul de la moda si cu mult mai putin deprimati decat stramosii lor din anii ‘80, ‘90. Initial, copiii emo erau chiar seriosi in aderarea la grup. Dezamagirea era un criteriu la fel de important ca si parul vopsit negru, tuns asimetric, fata alba si ochii puternic conturati. De fapt, acestea erau semnele distinctive, la care se adaugau pierce-uri in buza, pantaloni mulati, curele cu tinte, tricouri negre, cu imprimeuri destul de agresive.
Variante mai ponosite ale solis
