Modârlău, ghiorlan, ţopârcă, mocârtan... Deşi mulţi dintre noi nu cunoaştem sensul acestor regionalisme şi arhaisme, fonetica lor ne înfioară de neplăcere. Limba română are o stranie calitate: cuvintele al căror sens ţine de deliciu şi eleganţă au o sonoritate sincronă cu înţelesul lor. Pronunţaţi cuvântul bomboană şi veţi simţi cum gura vi se umple de sunete rotunde şi dulci; sau şoptiţi cuvântul pufos şi buzele vi se vor împreuna moale. Sensul rimează cu sunetul în limba noastră şi la fel fiorul neplăcut al lui ţopârcă sau modârlan cu înţelesul lor, de bădăran sau mitocan. La fel cum carnea îmi tremură scârbită fizic de pronunţarea unor astfel de cuvinte, mintea şi inima prind culori ofilite când mă gândesc la împărăţia bădăranilor români. Căci o întreagă zoologie mitocănească străbate câmpul lumii noastre mioritice.

La baza lanţului trofic al mitocanilor dintre Carpaţi stau maneliştii de tramvai. Fenomenul de dată recentă, a cărui frecvenţă a crescut de când cu Revelioanele televizat - manelizate, constă în apariţia într-un mijloc de transport în comun - fie el metrou sau autobuz - a unui tânăr pe al cărui telefon mobil îşi derulează ofurile vreun „găgăuţă-minune“. Prima impresie este cea de sonerie de telefon, însă, după vreo două melodii, realizezi că omul profită de telefonul performant pentru a asculta o întreagă „discografie-vijelie“. Nici unul dintre călători nu va vocifera căci, deşi evident deranjaţi, oamenii sunt anesteziaţi de tupeul şi nesimţirea individului.

Urmează un soi mai periculos de mitocani: aceia care practică ciomăgeli centralizate cu predilecţie la ore civilizate. Isprăvile lor transformă un oraş altfel respectabil într-un campion al violenţei naţionale. Astfel de mitocani au nume cu rezonanţă de ring de box: Impresie, Turcitu, Enryko, Pară. Nici unul dintre concitadini nu va lua însă atitudine, întrucât cetăţenii sunt imobilizaţi