Regizat de Jason Reitman („Thank you for smoking“) şi scris de începătoarea Diablo Cody, „Juno“ pare revelaţ ia anului - un fenomen la fel de semnificativ ca „Little Miss Sunshine“.
La fel ca şi „Little Miss Sunshine“ anul trecut, „Juno“ a captat atenţia Academiei Americane de Film, care l-a nominalizat la patru categorii ale Premiilor Oscar: regie, cel mai bun film, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu. Juno (Ellen Page) rămâne însărcinată, la 16 ani, în urma unei aventuri sexuale cu cel mai bun prieten al său, Paulie (Michael Cera).
Cei doi se plac, dar nu s-au gândit niciodată să rămână împreună şi cu atât mai puţin să întemeieze o familie. Juno face o serie de alegeri neaşteptate, ducând sarcina până la capăt şi apoi oferind copilul spre adopţie unui cuplu cel puţin interesant: Mark şi Vanessa Lorring (Jason Bateman şi Jennifer Garner).
La prima vedere, o intrigă relativ simplă, perfectă pentru comedie. Însă filmul nu e o comedie de duzină, ci una care respiră alert prin replicile inteligente, de un umor care trece prin subtilitate, duioşie şi surpriză, şi care reuşeşte să atingă corzi despre care poate uitasem că există. Deşi are 20 de ani, lui Page nu i-a fost deloc greu să interpreteze o adolescentă îndrăzneaţă, plină de încredere în sine, dar care, în acelaşi timp, e la vârsta marilor întrebări. Scenarista Diablo Cody şi-a propus să creeze varianta feminină a adolescentului rebel, care până acum a fost exclusiv un domeniu masculin, iar Page a acceptat provocarea cu convingere.
Personajul ei are forţă, îndrăzneală, dar şi delicateţe şi o inteligenţă care vine dintr-o privire proaspătă asupra lumii. Juno nu e rebelă în sensul deviant al personajului jucat de Wynona Ryder în „Heathers“ sau al celui interpretat de Angelina Jolie în „Foxfire“ - nu e o fată „rea“. E, mai degrabă, aşa cum şi declară actriţa
