Cum nimic nu este intimplator pe lumea asta, sa credem ca si de aceasta data jocul ielelor – sau cine? – a potrivit lucrurile. Asteptam cu infrigurare si emotie recitalul lui Marc Coppey, de la Ateneul Roman, ceva extrem de special – toate suitele pentru violoncel solo de Bach, interpretate in aceeasi zi, intr-o succesiune extrem de rar cintata. Si Pablo Casals le iubea la nebunie si le transpunea sonor dumnezeieste, dar cinta cite una pe zi, dimineata, dupa ce le descoperise la doar 13 ani. Duminica relua suita a sasea, ultima. Ani in sir. De altfel, el a fost acela care a impus lumii moderne acest set de piese muzicale ce au intrat, dupa el, in memoria afectiva a lumii muzicale contemporane. O mare intilnire intre genialul compozitor de la Leipzig si tot atit de genialul sau interpret. Avem si noi aceste inregistrari teribile cu Casals, asa cum mai avem si alte versiuni, nu mai putin fascinante, cu Daniil Safran si Rostropovici, cu Jacqueline du Pré sau Madeline Foley.

Si citeam, in acest timp al deciziilor Curtii Constitutionale si al alegerilor din Serbia, gindindu-ma la ce se va alege de Kosovo, Balcani si Europa lui Sarkozy, cu nesat si participare dintr-o carte de convorbiri intre fabulosul Julio Cortázar si prietenul lui, Omar Prego Gadea. O carte ramasa neterminata din cauza mortii miraculosului scriitor argentinian, un mare meloman si fin consumator de muzica, volum aparut la misterioasa editura nu se stie de ce numita Fabulator, in 2006, sub auspiciile unui traducator-editor-marinar numit Radu Niciporuc (in Romania totul se deconspira, daca nu repede, chiar si incet…), despre care un hispanist de talia lui Victor Ivanovici – picat si el in Bucuresti cu totul ireal –, spunea ca este un tip extrem de studios. Aflam ca autorul Sotronului cinta corect la pian: „O faceam fara nici o placere, pe vremea aceea nu aveam o sensibilitate muzicala, care s