Sa fie, oare, prea mult daca ii ceri filozofului sa recunoasca (nu este nevoie sa si aprobe) existenta, in chiar inima filozofiei, a acestor probleme, precum si ivirea, la granitele ei, acolo unde incepe no man’s land, a unui nou tip de filozofie, cu totul altfel inzestrat din punct de vedere „tehnic“, de vreme ce este rezervat unui alt tip de explorare? Sa fie, oare, prea mult daca ii ceri filozofului ca, atunci cind se izbeste de ininteligibil, de „nenorocire“, sa nu le intoarca spatele, sa nu le taxeze drept „vorbarie“ si, mai cu seama, sa nu „interpreteze“ problemele pe care le intilneste numai pentru a obtine cit mai repede „satisfactia mintii“, care era cit pe ce sa-i scape?

Cautarea acestei satisfactii, de atitea milenii, nu este, oare, inca o dovada a raului fara leac pe care filozoful il tiriie dupa el si pe care nu indrazneste sa-l priveasca in fata? Si totusi, tocmai in astfel de clipe iesite din comun si care nu atirna mereu de noi, s-ar putea sa ne fie dat sa deschidem ochii si sa ne incordam intreaga vointa pentru a face ca monada noastra sa nu fie nici inchisa, nici marginita, ci deschisa si infinita. Caci numai in astfel de clipe iesite din comun, care nu atirna mereu de noi, atirna, totusi, in buna parte de noi sa facem fata Puterii magice care ne trimite cu forta in Neant – in acest Neant incapatinat sa ne demonstreze, in pofida convingerii noastre intime (Sentimus, experimus) ca mica noastra monada nu are nici usi, nici ferestre. Atunci si acolo isi da seama existentul ca libertatea lui inseamna refuz – refuz a tot ceea ce tinde sa-l inchida pentru vecie in propria-i imanenta, neoferindu-i decit false iesiri, false transcendente – dinspre sine catre sine, dinspre propria-i cunoastere catre propria-i existenta, dinspre ratiunea universala spre cunoastere, dinspre un Dumnezeu paralel imanentei care, la rindu-i, nu poate iesi din sine et