În documentele oficiale europene figurăm deja cu 120 de militari pentru EUFOR Tchad/RCA, iar avizul CSAT abia a fost cerut. Ce facem dacă nu va exista acordul acestui organism. Dar dacă aprobarea Parlamentului nu vine, pentru că subiectul nu a fost dezbătut suficient? Nu ne facem de râs? Norocul nostru, dacă e vreunul în toată povestea, e că, pe fondul instabilităţii grave din Ciad şi a ofensivei rebelilor, misiunea a fost temporar suspendată.

Vizita preşedintelui Sarkozy la Bucureşti a confirmat interesul Franţei pentru ca România să contribuie cu trupe la misiunea de stabilizare din Ciad. N-ar fi o problemă, din punctul meu de vedere. Dacă interesele României o cer în relaţia cu unul din motoarele Europei, atunci să mergem până în Africa. Avem o armată de profesionişti, iar misiunile sunt pe bază de voluntariat. Nimeni nu este luat cu arcanul la război. Dacă am ajuns în munţii Afganistanului, şi lucrul ăsta a cântărit mult la intrarea noastră în NATO, angajamente de acest gen ne pot ajuta în proiecte politice şi economice în interiorul UE. Teamă îmi e însă că ne vindem prea ieftin şi nu ştim să speculăm cu inteligenţă atât cât putem noi oferi.

Precedentul Irak ne demonstrează că promisiunile făcute României de participare la reconstrucţie au rămas apă de ploaie. Iar responsabilitatea nu este în primul rând a americanilor sau a guvernului de la Bagdad. Pur şi simplu nu avem suficientă forţă politică şi influenţă pentru a cere ceva înapoi României din contribuţia de sute de milioane de dolari făcută prin prezenţa militară în Irak.

În privinţa misiunii din Ciad, sunt câteva precizări importante de făcut. În anul 2007, Consiliul European a aprobat alcătuirea unei misiuni sub comandă UE, cu avizul Consiliului de Securitate al ONU. Forţa are 4.300 de militari, 3.700 pentru desfăşurare în teatrul de operaţiun