Mistica intelectualilor a dezvoltat de-a lungul deceniilor o problematica inepuizabila, vizind in special rolul jucat de acestia in procesul de modernizare a unei tari si, in consecinta, influenta pe care au exercitat-o in spatiul public, simbioza putere/inteligenta conducind la o scindare a acestui spatiu in elite si mase, in oameni superiori, creatori, singurii in masura sa conduca societatea si oameni de rind, care trebuie sa se supuna celor dintii, geniile fiind cele care conteaza cu adevarat in determinarea soartei unei natiuni.

Generatia ’27 a capatat in timp si statutul de generatie elitista, criticile vizind in special ignorarea idealului egalitatii inlocuit, de pe pozitii ferme, cu idealul elitar, un ideal ce s-a pliat cu usurinta, de-a lungul mai multor perioade istorice, pe mentalul romanului neincrezator in sine, convins ca salvarea nu ii poate veni decit de la „cei mari“, „eroi salvatori“ – atitudine ce a consacrat in cultura romana ideea politicii/puterii ca apanaj al elitelor. Aceasta orientare ce a insufletit discursul mai multor interbelici si care se face simtita si azi poate fi inteleasa mai bine printr-o citire retrospectiva (si alternativa) a istoriei si a ideologiilor culturale, atit la nivel national, cit si in context european, fenomenul respectiv nefiind unul izolat istoric sau geografic.

Daca in perioada junimismului s-a conturat mistica eroului civilizator, cu originea in romantismul francez, ce a dus la impunerea individualismului si la privilegierea intelectualilor, P.P. Carp considerind, in acest sens, ca decizia apartine elitei, si nu poporului, transformarea stiintei in putere a fost si o obsesie a interbelicilor generationisti ce au propus ca model uman omul exceptional dotat, cunoscator al inaltei culturi universale, importanta fiind in dezvoltarea acestei directii si influenta modelelor recunoscute ale Gen