Rasismul există pretutindeni în lume, pentru că e, probabil, inerent naturii umane: instinctiv, omul nu este bun. Indivizi excepţionali au creat religia, educaţia şi principiile morale pentru a încerca să corijeze fondul nostru nativ, asupra căruia înţelepţii n-au avut niciodată vreo îndoială. Nici o lege şi nici o măsură coercitivă nu poate ameliora privirea pe care omul de o anumită culoare o aruncă omului de altă culoare. ţări dintre cele mai civilizate nu scapă blestemului ancestral.
în Brazilia însă, din fericire, lucrurile stau şi la acest capitol ceva mai bine. Statul brazilian nu a emis legi de "discriminare pozitivă", n-a inventat pedepse cu închisoarea şi amenda pentru insulte cu iz rasist - şi asta dintr-un motiv simplu: în Brazilia rasismul este absent în viaţa cotidiană. Lipsesc sutele de gesturi de fiecare zi, existente în aproape toate ţările, şi care definesc dincolo de orice prevedere legală rasismul în acţiune. Indiferent de starea lor socială ori de educaţie, brazilienii sunt, din punct de vedcere rasial, cei mai toleranţi dintre oameni.
Prima negare a urîtelor obiceiuri s-a înfăptuit cu cinci secole în urmă, cînd portughezii ajunşi în Lumea Nouă au acceptat, apoi au practicat intens, mixajul sexual. Lucrurile au evoluat după aceea normal pe făgaşul imprimat de primii conchistadori; rasele au început să se amestece între ele, abolind astfel însăşi baza intoleranţei. Despre ce rasism mai poate fi vorba într-o ţară unde majoritatea populaţiei nu numai că nu-şi poate revendica o apartenenţă rasială unică şi sigură, dar nici măcar nu pare interesată de asemenea chestiuni.
E drept că şi în Brazilia albii în stare pură au format şi formează pătura conducătoare; şi în Brazilia albii sunt, în general, mai bogaţi decît negrii ori amerindienii. Dar în Brazilia albii nu se uită cu dispreţ la oamenii de culoare, iar ac