Viaţa şi romanul sunt o iluzie, iluzia de a te întâlni pe tine însuţi. Oare nu în tine însuţi se află acele lucruri care, câtă vreme nu se ştie ce sunt, nu sunt nici sigure, nici făurite pentru ca natura să inventeze arborele, nu şi dulapul?" Cu această interogaţie îşi începe Ramón Gómez de la Serna prologul la "romanele nebuloasei", iar cititorul, chiar dacă nu este familiarizat cu stilul "nebulitic" al scriitorului spaniol interbelic, e tentat să intre de îndată în jocul acestuia. Fie şi numai pentru că nu îi mai crede demult pe romancieri, iar acest incipit promite că Omul pierdut e altceva, poate o scriere capabilă să alunge orice urmă de monotonie sau de previzibilitate. În plus, chiar sintagma "romane ale nebuloasei" presupune o ambiguitate care stârneşte curiozitatea...
"Misterul" se poate dezlega (măcar în parte), dacă plasăm proza lui Ramón Gómez de la Serna în contextul literaturii europene de la începutul secolului al XX-lea. Toată lumea pare să fie de acord că această perioadă a fost marcată de o serie de tatonări, metamorfoze şi căutări care au condus, printre altele, la apariţia mai multor curente de avangardă. Nici romanul nu putea să scape de vertijul prefacerilor, dovadă că, imediat după 1920, el se grăbeşte să părăsească teritoriul lui simile pentru a intra în zona mai puţin explorată a "nebuloasei", în care "iluzia", chiar dacă nu dispare, este construită şi subminată aproape simultan.
Scriitorul spaniol, contemporan cu Joyce şi Thomas Mann, a fost atras de mirajul inovaţiei radicale, declarându-se de la bun început adeptul unei scriituri "diverse, rebele, inovatoare", a cunoscut de timpuriu gloria literară (în 1923, la Paris, se bucura de succes, fiind comparat de critici cu Giraudoux şi Max Jacob), dar şi dezamăgirea, solitudinea, boala, exilul. Autobigrafia a constituit pentru el, întocmai ca pentru Max Blecher,
