Uimitoare, dar nu inexplicabilă, mi se pare tăcerea aproape consensuală din jurul masivului volum al lui Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei. Să fie în cauză o slăbire a atenţiei analitice, mai preocupată să disece romane ori să parieze, strategic şi managerial, pe şansele exportului? Să fie vorba de un dezinteres de natură teoretică în rândul recenzenţilor care, iată, nu par a se acomoda prea uşor cu ideea criticii cu detentă istoricistă? Să fie oare o limitare voluntară şi strictă a privirii către solul infinit mişcător al gherilei publicistice? Ar fi păcat să se întâmple asta, mai ales acum, într-o perioadă ce - deşi din direcţii extrem de variate şi cu rezultate de toată mâna - repune în drepturi genul, amânat, al cărţii temeinice de critică literară.
Deja sporadicele pionierate în materie - de la Daniel Cristea-Enache la Antonio Patraş sau Bogdan Creţu - sunt concurate, în rafturile bibliotecilor, de alte opuri unitare de critică, de alte volume ordonate cu mult mai sistematic decât simplele colecţii de cronici. Că motorul de declanşare a acestor proiecte critice se arată a fi, cel mai adesea, unul decurgând dintr-o serie de imperative academice, e oarecum întristător. Şi pentru carte în sine, şi - aşa-zicând -pentru imagine: o excelentă teză de doctorat nu implică numaidecât o carte - măcar - lizibilă. Şi totuşi, atunci când o asemenea lucrare are în spate şi autoritatea, paradoxală în felul ei, oferită de un îndelungat exerciţiu gazetăresc, lectura şi discutarea conceptuală devin absolut necesare.
Şi totuşi, ce vină ascunsă poartă Avangarda românească şi complexul periferiei? De ce intimidează şi de ce ţine comentatorii la distanţă? Un prim răspuns vine din evidenta supraspecializare. Cine altcineva decât adevăraţii cercetători şi pasionaţii cunoscători ai avangardei se pot pronunţa cu acribie asupra unei cărţi c
