Influenţa turcească asupra limbii române e un su­biect pitoresc şi chiar fascinant. Cărţii funda­men­tale a lui Lazăr Şăineanu (încă nereeditată) - Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (1900) - i s-au adăugat în timp alte cercetări, etimologice (Vladimir Drimba, Emil Suciu ş.a.) sau asupra valorilor stilistice ale tur­cis­melor, asupra conotaţiilor ironice şi deprecia­tive, a utilizării lor în literatură. Destul de compli­cată este problema componentei turceşti a argoului românesc, pentru că presupune o distincţie, în practică greu de făcut, între două situaţii. În argou se pot iden­tifica unele cuvinte de origine turcă îndepărtată, care au fost de fapt preluate din româna standard ori din variantele ei învechite, populare sau regionale, şi asimilate argoului prin schimbare de sens. Pot însă exista şi cuvinte preluate de argou direct din turcă, în perioade de bilingvism, de intense legături şi schim­buri balcanice. Doar în cazul din urmă se poate vorbi, în modul cel mai corect, de o influenţă turcească asupra lexicului argotic. Diferenţierea celor două situaţii se poate face prin datarea fiecărui termen în parte (un argotism recent nu este, în mod normal, un împrumut direct din turcă), dar, din păcate, vechimea în limbă a termenilor argotici e, în absenţa atestărilor scrise, cu totul incertă. Un argument pentru plasarea în categoria influenţei turceşti este şi natura sursei: dacă termenul provine nu din turca literară, ci din argoul turcesc, şansele să fi fost preluat direct, pe cale orală, cresc. Cel mai probabil, argoul românesc a absorbit turcisme şi grecisme în faza lui veche, de început, din secolul al XVIII-lea, despre care nu ştim aproape nimic. În listele care se dau de obicei ca exemple pentru influenţa turcească în argou apar termeni cu statut discutabil (fie împrumuturi, fie evoluţii interne), precum ogeac "ascunzătoare", bidiviu/ bididiu "