Pe pagina de gardă a unei cărţi utilitare - un fel de Statele lumii de la 1939, cu geografie, economie şi dinastii, cît să faci impresie în societate - botezată Cartea intelectualului, colonelul Georgescu Ioan lasă scris aşa: "închin această carte intelectualului român". Mişcătoare dedicaţie, de nu te-ar chinui subtextul unui vers din Eminescu: "Pune-te de-nvaţă, dragă, nu ştii carte, nu ştii carte". Pe el stă filosofia pamfletului, ca piesă educativă, care "izbuteşte să strecoare îndoiala de sine însuş în chiar personagiul pamfletizat". Dacă, mai mult, înjurătura e literatură, numele birjarului e Arghezi. I-am citit răfuielile brute cu lumea rafinată (sau invers...) în ediţia din '79, de la Minerva, în care Mariana Ionescu adună, adăugîndu-le postfaţă şi bibliografie, bucăţi deja tipărite şi prospături din periodice. Două lucruri li se cer: autoritate şi stil. Fără ele, pamfletul - cît de des o vedem azi, cînd nu mai ştim decît să rîdem, fără castigat mores - e doar o golănie: "Primim, în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziţie insulta. Dar o voim inteligentă, şi-i pretindem, ca pentru cîntece şi blesteme, o situaţie şi un stil. A "înjura" e o artă literară tot atît de spinoasă ca şi lauda, în acatiste, în sonete, sau la... "notiţe". Pînă astăzi, intelectul omenesc nu a depăşit unicele sale două resurse: admiraţia şi repulsia - şi în aceste două extreme spiritul trebuie să se comporte cu o egală putere. Omul sentimental e un degenerat dacă nu ştie, iubind frumos, să urască admirabil...".

Arghezi dă nume peste nume, şi pare că intră în dispute mici. Însă o generalitate paradoxală, ca a poeziei făcute, în fond, din sentimentele unui singur om, te face să citezi, din marfa unor vechi pricini, cu prudenţă. Imposibil, cu situaţii şi cuvinte de acum 70 de ani, să nu atingi pe cineva. Cronicile zilelor noastre, acelea programati