În Cipru, căpitanul Stelei aleargă zeci de kilometri, ridică sute de kilograme în sala de forţă, dar stă departe de minge şi de fotbal

Se trezeşte în acelaşi timp cu colegii săi, într-o cameră de la hotelul Palm Beach din Larnaca. Coboară la micul dejun, alături de Zapata, de Dayro Moreno, de Pleşan. Îşi îmbracă treningul de antrenament şi se urcă în autocar pe locul său vechi de 7 ani şi jumătate, atît cît a trecut de cînd a venit la Steaua. Priveşte pierdut pe geam în timpul drumului pînă la terenul unde Lăcătuş conduce şedinţele de pregătire. Sînt 20 de kilometri, dar Rădoi e cu gîndul departe.

"Lăsaţi-mă, sînt nervos!"

Autocarul parchează la 15 metri de teren. Mirel coboară printre colegii săi, dar şi alături de masorii care duc sacul cu mingi, obiectul cel mai iubit de către un jucător, mai ales la antrenament. Se îndreaptă cu paşi mici către teren. Parcă îi numără. Niciodată nu dă "bună dimineaţa" sau "bună ziua", chiar dacă cineva îl salută. "Lăsaţi-mă, sînt nervos", e tot ce spune, atunci cînd spune ceva.

Antrenorii lui: doctorul şi preparatorul fizic

Cînd se deschide poarta dinspre gazon, pentru Rădoi se închide de fapt drumul către fotbal. Colegii săi merg în partea stîngă. El în partea dreaptă. E singur. Ba nu, lîngă preparatorul fizic şi lîngă doctor, oameni pe care i-a văzut probabil mai des decît şi-a văzut fiul, Dennis, în ultimul an şi jumătate, de cînd a început calvarul accidentărilor

.

Priveşte trist colegii care se antrenează

Începe să alerge. Uşor, pentru ca piciorul la care a suferit întinderea să nu cedeze. O tură, două, nouă. "Şi trebuie să facem doar alergări?", scrîşneşte către preparatorul fizic. Se opreşte. Se aşează şi întoarce capul către coechipieri. Are o privire tristă şi rece. Vede sprinturi, şuturi la poartă, schimbări de direcţie. El doar stă. Îşi pune mingea su