Cum se cunoaŞte, Eminescu este uneori caracterizat drept "poet naţional". După cîte ştiu, nimeni nu a explicitat vreodată această apreciere. Nici chiar autorii antologaţi de Ioana Bot în volumul Mihai Eminescu, poet naţional român (2002), dedicat tocmai "istoriei şi anatomiei unui mit cultural". În cele ce urmează, ne-am propus să reconstituim "istoria şi anatomia" sintagmei în discuţie, pentru a aduce o seamă de clarificări.

Construcţia lexicală "poet naţional" nu a fost atribuită doar lui Eminescu şi nici nu a fost ocazionată doar de personalitatea şi opera acestuia. Ea a fost precedată şi, totodată generată, de sintagma "autor naţional", care circula, la noi, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cercetînd epoca, se constată frecvenţa alipirii calificativului "naţional" lîngă diverse instituţii particulare: teatre, edituri, tipografii. Acestea nu deţineau nici un fel de calitate de reprezentare oficială. După cum nu o aveau nici numeroasele specii literare investite cu acelaşi atribut: "roman naţional", "dramă naţională"; şi nici ziarele autointitulate astfel. Fenomenul avea cauze multiple. Dintre acestea, nu trebuie omis elanul afirmării sentimentului naţional specific secolului respectiv ("secolul naţionalităţilor"), intensificat după anul 1859. Construcţia "autor naţional" se înscrie, aşadar, în aria de manifestare a acestui fenomen general, avînd totodată fireşti motivaţii particulare. "Autor naţional" desemna o persoană care practica literatura, scrisul (cel puţin în intenţie) literar, în româneşte, fiind (se subînţelegea) român prin naştere, colportînd subiecte din istoria naţională, din obiceiurile tradiţionale şi insistînd, cu precădere, asupra elementelor eroice şi civic-mobilizatoare. Cel ce scria literatură în româneşte era astfel individualizat în comparaţie cu un autor străin tradus sau citit în limba respectivă. Încercînd să sintetizăm