M-am ferit de înfierbântatele discursuri, în ultima săptămână, iar când vreun murmur de politician, de gazetar sau de reprezentant al societăţii civile oripilate m-a ajuns totuşi, am răspuns ca negustorul care încerca să-şi vândă marfa printre rândurile comuniştilor români aşezaţi la o şedinţă sau poate chiar la primul congres, într-o poveste pe care mi-o spunea tanti Dida (ultima dată când am vizitat-o, am găsit-o, la cei aproape 84 de ani ai ei, privind „Kill Bill“). Cum prindea un moment liber în cuvântarea entuziastă a celor urcaţi la tribună, adică după vreun energic: „Tovarăşi! Vom face aşa şi pe dincolo!“, negustorul intervenea cu propria ofertă: „Rahat cu apă rece!“.

N-am avut energie, nici răbdare să ascult părerile experţilor şi ale novicilor despre decizia Curţii Constituţionale referitoare la CNSAS. Ce noutate aş fi putut afla? Cu ce să mai contribui la o discuţie care, în esenţă, a început în ’90 şi ce folos ar fi fost să se încheie tot atunci? (Doar în treacăt m-am întrebat cât se va mai perpetua structurarea societăţii româneşti în „comuniştii, revoluţionarii şi noi, ceilalţi“, cum spune Babi, şi ce le-or povesti la o bere securiştii din prima categorie celor din a doua). Am preferat să ascult muzică, pe îndelete. Să revăd „Ghost World“ şi „Noi, Albinoi“. Să citesc, în sfârşit, toate povestirile (destinse, încărcate de umor şi ironie) strânse de „inginerul de aviaţie“ Florin Oncescu în volumul „Ilustrate din America“. Să intru la spectacole în cluburi deja pline, cu portari vigilenţi, pe care numai o cerere scrisă părea că îi poate îndupleca să te lase să treci. Să mai scriu o pagină din „Şoseta cântăreţului de blues“. Să asist, în sala de la Agronomie, la primul examen al noilor boboci, studenţi la teatru, îndrumaţi de Smaragda şi Remus Mărginean, care m-au purtat, cu har şi pricepere în curs de modelare, prin lumile lui Dostoievski şi Marin Pred