IN gama nuanţelor psihice pe care o carte le poate isca, secvenţa trăirilor estetice este foarte îngustă. Cu alte cuvinte, doar o parte din emoţiile pe care le trăieşti în timpul lecturii intră în categoria esteticului. Restul reprezintă tresăriri sufleteşti ce nu cer intervenţia gustului. Facultatea aceasta spontană, cu ajutorul căreia poţi spune imediat dacă un text îţi place, nu răspunde decît de o felie din senzaţiile pe care, deschizînd o carte, poţi să le ai. Aşa se face că poţi citi înfrigurat texte care nu îţi plac deloc, cum tot aşa poţi citi, absorbit pînă la uitare de sine, nişte fragmente al căror conţinut te traumatizează la propriu. În ambele cazuri desfătarea estetică lipseşte, şi totuşi atenţia îţi este trează.

Graniţa care separă textul literar de regiunea corozivă a non-literaturii ţine pînă la urmă de un dozaj al emoţiei auctoriale. De cîtă emoţie pune autorul în cuvinte depinde în mare măsură efectul artistic pe care îl va obţine. Dozajul acesta înseamnă sensibilitate supusă tehnicii scrisului. E ca o cernere cantitativă la capătul căreia intensitatea unui sentiment e trecută prin filtrul epic al detaliilor folosite. Iar momentul cînd simţi că lectura devine delectare marchează tocmai pragul care face ca un text să fie literar şi nu altfel.

Gîndurile acestea mi-au venit citind cartea lui Adrian Oprescu. Morala ei este una singură: viaţa nu poate fi gustată estetic, ci numai cărţile despre ea. Volumul conţine 19 povestiri din care 15 sunt despre experienţa detenţiei politice a autorului (1949-1951). Aşadar un volum de literatură carcerală. Primul gînd care îţi vine în minte este: genul de cărţi pe care nu le citim ca să ne delectăm, ci ca să aflăm pînă la ce prag de suferinţă poate fi împinsă fiinţa umană. E o constatare pe care am făcut-o mulţi dintre noi: rareori deschidem un volum de memorii de închisoare cu gîndul de a